Trufia si slava desarta

Loading...

Dacă vrei să cuminţeşti un om mândru, nu folosi cuvinte multe. Aminteşte-i doar de firea omenească şi de cuvintele înţeleptului Sirah: Pentru ce se trufeşte cel ce este pământ şi cenuşă? (Eccl. 10, 9) Iar dacă el va spune că pământ şi cenuşă va deveni după moartea sa, fă-l să înţeleagă faptul că şi acum, când trăieşte, nu este nimic mai mult. Să nu se lase înşelat văzând frumuseţea chipului său, simţind că este sănătos şi puternic şi că se poate bucura de bunătăţile de pe acest pământ. Pământ şi cenuşă este, iar stricarea frumuseţii sale începe încă de când el este în viaţă (Eccl. 10, 9).

Cu toţii putem vedea cât de neînsemnată este existenţa noastră. Nu trebuie să ajungem în clipa morţii ca să ne dăm seama că nu suntem nimic pe faţa pământului. Să înţelegem lucrul acesta încă de pe acum, îndreptându-ne cu înţelepciune gândul spre noi înşine şi în jurul nostru, privindu-ne pe noi şi pe ceilalţi. Dar să nu ne pierdem îndrăzneala văzând stricăciunea firii omeneşti. Dumnezeu nu a lăsat lucrurile să fie astfel pentru că ne-ar urî, ci, dimpotrivă, pentru că ne iubeşte şi se îngrijeşte de noi. În felul acesta, ne dă mereu prilejul să devenim oameni smeriţi. Gândiţi-vă dacă omul, cu toate că este făcut din pământ, a îndrăznit să spună: Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! (Isaia 14, 13), unde ar fi ajuns gândul său dacă nu l-ar fi strunit frâul firii sale neputincioase…

Aşadar, atunci când vezi pe cineva că se umflă în pene de mândrie, că priveşte de sus şi că ridică sprâncenele, că are numai lucruri scumpe, că ameninţă şi face rău semenilor săi, spune-i: Pentru ce se trufeşte cel ce este pământ şi cenuşă? (Eccl. 10, 9) Încă din această viaţă începe stricarea frumuseţii sale.

Lucrurile acestea sunt deopotrivă adevărate pentru omul de rând şi pentru cel care şade pe tron împărătesc. Nu te lăsa înşelat de porfiră, de coroană şi de hainele cusute cu aur. Uită-te mai degrabă la firea omenească a împăratului. Atunci, vei striga şi tu împreună cu proorocul: Tot trupul este ca iarba şi toată mărirea lui, ca floarea câmpului! (Isaia 40, 6).

De ce te mândreşti, dar, omule? Coboară din înălţimile trufiei tale şi vezi-ţi sărăcia. Eşti pământ şi cenuşă, umbră şi fum, iarbă şi floare a câmpului. Ce motiv este acesta de mândrie? Ai putere peste mulţi oameni? Şi la ce-ţi foloseşte să ai putere peste mulţi oameni, dacă patimile au putere asupra ta? Sau poate eşti din aceia care acasă la ei sunt călcaţi în picioare de slujitorii săi, iar când iese în piaţă, se arată mândri, pentru că sunt stăpâni asupra mai multor oameni. Bine ar fi să fii stăpân peste patimile tale, sau măcar asemenea celor pe care-i întâlneşti în piaţă. Dacă este vrednic de osândă cel care se laudă cu virtuţile sale, nu este, oare, ridicol cel care se laudă cu lucruri de nimic?

Omule nefericit! Sufletul tău este măcinat de cea mai înfricoşătoare dintre boli, care este boala păcatului, iar tu te mândreşti cu banii tăi mulţi, cu casele tale şi cu pământurile. Cum de nu ştii că acestea nu sunt ale tale? Iar dacă nu dai crezare cuvintelor mele, vezi ce s-a întâmplat cu cei de dinaintea ta. Şi dacă eşti atât de îmbătat de bogăţii şi de slavă şi nu tragi învăţăminte din ce au păţit alţii, mai aşteaptă puţin şi vei cunoaşte pe pielea ta zădărnicia bunătăţilor şi plăcerilor pământeşti. Când vei pleca din lumea aceasta trecătoare, vei fi despuiat de putere şi vei fi nevoit să laşi totul poate chiar unor oameni despre care nici nu voiai să auzi în această viaţă.

Din nou zic: omul şi cele omeneşti nu sunt decât pământ, cenuşă, umbră şi fum. Spune-mi: ce anume socoteşti a fi lucru mare? O funcţie? Poate aceea de ministru? Fără îndoială că sunt mulţi aceia care spun că nu există o funcţie mai mare ca aceasta. Dar să ştii că ministrul nu are nimic în plus faţă de tine. Amândoi aveţi aceeaşi fire căzută în păcat. Amândoi veţi muri nu peste multă vreme.

Când a devenit şi pentru câtă vreme va rămâne ministru? Spune-mi! Pentru câteva zile? Dar una ca asta se poate şi în vise. „Da, dar visele sunt vise”, îmi vei răspunde. Şi ce? Toate câte se întâmplă în această viaţă nu sunt vise? De ce să nu le numim şi pe acestea vise? Când ne trezim dimineaţa, se dovedeşte că visele noastre de noapte nu au fost nimic, după cum atunci când se înnoptează, întâmplările de peste zi nu mai sunt nimic. Şi aşa cum în timpul zilei, omul nu simte nici o mulţumire pentru visele de noapte, la fel şi noaptea, el nu simte nici o mulţumire pentru câte au fost în timpul zilei.
Acela s-a făcut ministru? M-am făcut şi eu în visul meu de noapte. Îmi vei spune: „Da, dar acela s-a făcut ministru cu adevărat, iar tu numai în vis”. Şi ce-i cu asta? El nu are nimic în plus faţă de mine, decât faptul că oamenii spun despre el: „Cutare este/a fost ministru”. Din aceste cuvinte, el simte o mulţumite deşartă. După ce s-au terminat de rostit cuvintele, s-a terminat şi mulţumirea lui. La fel e şi cu funcţia de ministru: când s-a terminat cu ea, a dispărut şi slava.

Să zicem că un anumit om a ajuns ministru, dar nu pentru câteva zile, ci pentru trei sau patru ani. Te întreb acum: unde sunt cei care au fost miniştri timp de zece ani? Nicăieri. I-au uitat cu toţii. Gândeşte-te în schimb la Apostolul Pavel. Oare a fost şi el uitat? Nu. Faimos a fost cât a trăit şi mult mai faimos a devenit după moartea sa, căci este cunoscut pretutindeni în lume, la atâtea veacuri de când a plecat din această viaţă. Şi vorbim acum numai despre pământ. Gândeşte-te ce cuvinte ar putea înfăţişa slava sa din cer…

Cei care se lasă stăpâniţi de bogăţii, de trufie şi de slavă deşartă sunt la fel ca valurile mării: unul urcă spre cer, altul coboară şi se zdrobeşte, unul este înălţat, iar altul smerit. Asta vrea să spună fericitul David prin cuvintele: Să nu te temi când se îmbogăţeşte omul şi când se înmulţeşte slava casei lui (Ps. 48, 17). Bine a zis: să nu te temi, pentru că nu va trece multă vreme şi îl vei vedea pe cel bogat sau slăvit căzut la pământ, mort şi nemişcat, despuiat de bunătăţile sale pământeşti. Nimic din acestea nu poate lua cu el. Pe toate le lasă aici şi pleacă pentru totdeauna, încărcat numai de păcatele şi de răutatea sa.

Cu dreptate această patimă, despre care am vorbit şi pe care o au oamenii nesăbuiţi, se numeşte „slavă deşartă”, care înseamnă „slavă goală”, adică „fără conţinut”, pentru că nu are nimic folositor în ea. Este ca o mască, ce are trăsături nemaipomenit de frumoase, dar care nefiind adevărată şi neavând nimic pe dinăuntru, nu poate face pe nimeni niciodată să se îndrăgostească de ea. La fel sau mult mai rele sunt cinstirea şi reputaţia de care oamenii vor să se bucure în această lume, căci nimic nu-l aruncă pe om mai repede în focul iadului decât slava deşartă, mândria, părerea de sine şi trufia.

Dacă suntem mândri, viaţa noastră este necurată, chiar dacă am fi curaţi trupeşte, chiar dacă am posti, ne-am ruga şi am face milostenii. Toată inima semeaţă este urâciune înaintea Domnului; hotărât, ea nu va rămâne nepedepsită (Pildele 16, 5). Slava deşartă este un rău foarte mare nu numai pentru că îl împinge pe om spre păcat, dar mai ales pentru că, adeseori, însoţeşte chiar virtutea! Dacă diavolul nu va reuşi să ne îndepărteze de pe drumul virtuţii, atunci se va folosi de virtute. Adică ne va îndemna să stăruim în nevoinţe, dar ne va răpi roadele acestora îndemnându-ne să ne trufim cu ele. Nu se poate ca atunci când omul tânjeşte şi după virtute şi după slavă, să le dobândească pe amândouă. Le poate dobândi pe amândouă dacă urmăreşte doar virtutea cerească, pentru că la ea se poate adăuga şi slava. Dar când le doreşte pe amândouă, nimic nu izbândeşte.

Aşadar, cel care săvârşeşte o faptă bună, încercând să câştige şi slava oamenilor, fie o câştigă, fie nu, el îşi ia răsplata în această viaţă şi nu va mai lua nici un fel de răsplată în viaţa viitoare. De ce? Pentru că în loc să aştepte multă şi veşnică plată de la Domnul, a voit răsplata neînsemnată şi vremelnică a oamenilor.

Pe de altă parte, cel care lucrează o anumită virtute duhovnicească numai şi numai ca să-I fie pe plac lui Dumnezeu, îşi păstrează virtutea neatinsă, este răsplătit cu bogăţie nestricăcioasă în ceruri, iar în această viaţă dobândeşte multă mângâiere, având nădejde că va veni vremea când va fi răsplătit. Dar nu numai atât, pentru că acest om, având comori bine păstrate în ceruri, va primi fără să se aştepte şi slava omenească. Omul se bucură de multă slavă atunci când nu o vrea şi când nu o caută.

Aşadar, câştigăm totul atunci când lucrăm cu smerenie pentru Dumnezeu, şi pierdem totul când cu mândrie, tânjim spre slava omenească. ( Problemele vietii )

Related Post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *