Smerenia

Smerenia ce se naste din cunoasterea de sine nu chinuie, nu asupreste sufletul, ci il indeamna la evlavie si recunostinta fata de Dumnezeu,care este atat de bun cu noi.Smerenia nu este o resemnare lipsita de nadejde, o pierdere a personalitatii lipsita de vointa, ci avant inflacarat spre lumina. Ea este calea luminoasa spre rai, izvor de bucurii fara de sfarsit, dobandire a desavarsirii dumnezeiesti si umplerea vietii goale a omului cu frumusete si sens dumnezeiesc.
Nu exista virtute mai incantatoare decat smerenia. Ea este izvor al tuturor binecuvantarilor, radacina a tot binele, maica a tuturor virtutilor. Si totusi, in ciuda tuturor acestor inalte calitati ale ei,smerenia se ascunde, asemenea parfumatului toporas in tufele inflorite ale celorlalte virtuti, de parca ea nu inseamna nimic si nu slujeste la nimic. Daca mandria poate fi asemuita cu stancile inalte de munte,goale si neroditoare, smerenia este ca o gradina inflorita sau o intinsa tarina roditoare, care se revarsa in departare printre valcele. Pe inaltimi nu creste nimic. Acolo domneste vesnic frigul. In vai se coc fructele dulci si granele pentru hrana.Sfantul Ioan Gura de Aur asemuieste pe oamenii mandri cu varfurile inalte si neroditoare ale valcelelor adanci, iar harul lui Dumnezeu cu apa. Asa precum apa curge in jos, ocoleste dealurile inalte si cauta sa se verse in locul cel mai de jos, astfel si harul lui Dumnezeu ocoleste pe cei mandri si se revarsa asupra celor smeriti. Smerenia este raza a harului, venita din rai. Si prin ce schimbari ceresti trece sufletul cand in el patrunde raza harului!

Lasă un răspuns