Arta de a trai

10420004_10205618869845234_5689647936690451237_nSunteţi fiinţe umane. Ce înseamnă aceasta? Arta de a trăi nu este o chestiune de control, ci de găsire a unui echilibru între uman şi fiinţă. Mamă, tată, soţ, soţie, tânăr, bătrân, rolurile pe care le jucaţi, funcţiile pe care le îndepliniţi, orice faceţi — toate acestea ţin de dimensiunea umană. Aceasta îşi are locul ei şi trebuie onorată, dar nu este în sine suficientă pentru o relaţie sau o viaţă cu adevărat împlinite şi semnificative. Componenta umană singură nu este niciodată suficientă, indiferent cât de mult vă străduiţi sau ce realizaţi. Apoi, mai este Fiinţarea. Ea se află în prezenţa vigilentă, calmă a Conştiinţei însăşi, a Conştiinţei care este totuna cu voi. Umanul este formă. Fiinţa este fără de formă.

Umanul şi Fiinţa nu sunt separate, ci se întrepătrund.

În dimensiunea umană sunteţi, fără discuţie, superiori copilului vostru. Sunteţi mai mari, mai puternici, ştiţi mai multe, puteţi face mai multe. Dacă dimensiunea aceasta reprezintă tot ceea ce cunoaşteţi, vă veţi simţi superiori copilului vostru, poate în mod inconştient. Şi vă veţi face copilul să se simtă inferior, poate tot în mod inconştient. Nu există egalitate între voi şi copilul vostru deoarece în această relaţie există doar forma, iar în formă nu sunteţi, desigur, egali. Poate că vă iubiţi copilul, dar iubirea va fi doar omenească, cu alte cuvinte condiţionată, posesivă,intermitentă. Doar dincolo de formă, în Fiinţare sunteţi egali, şi doar când ajungeţi la dimensiunea lipsită de formă din voi poate exista iubire adevărată în relaţia respectivă. Prezenţa care este totuna cu voi, atemporalul Eu Sunt se recunoaşte în altcineva, iar celălalt, copilul în cazul de faţă, se simte iubit, adică recunoscut.

A iubi înseamnă a te recunoaşte în altcineva. „Alteritatea” celuilalt se descoperă atunci ca fiind o iluzie ce aparţine tărâmului exclusiv uman, tărâmului formei. Nevoia de iubire care există în fiecare copil este nevoia de a fi recunoscut, nu la nivel de formă, ci la nivel de Fiinţare. Dacă părinţii preţuiesc doar dimensiunea umană a copilului şi neglijează Fiinţarea, copilul va simţi că relaţia este neîmplinită, că lipseşte ceva absolut vital, motiv pentru care în el se va acumula durerea şi va da naştere uneori unei ostilităţi inconştiente faţă de părinţi. „De ce nu mă recunoşti?”, pare să spună durerea sau ostilitatea.

Când altcineva te recunoaşte, recunoaşterea aceea aduce dimensiunea Fiinţării mai plenar în această lume, prin intermediul amândurora. Aceasta este iubirea care mântuieşte lumea. Am vorbit despre ea cu referire la relaţia cu copiii voştri, dar ea se aplică, desigur, în egală măsură tuturor relaţiilor.

S-a spus că „Dumnezeu este iubire”, dar afirmaţia nu este absolut corectă. Dumnezeu este Unica Viaţă din şi de dincolo de nenumăratele forme de viaţă. Iubirea implică dualitate: cel care iubeşte şi cel care este iubit, subiect şi obiect. Aşadar, iubirea reprezintă recunoaşterea unităţii în lumea dualităţii. Aceasta este naşterea lui Dumnezeu în lumea formei. Iubirea face lumea mai puţin lumească, mai puţin densă, mai transparentă faţă de dimensiunea divină, faţă de lumina conştiinţei însăşi.

Echart Tolle

Related Post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *