Indreptar spiritual

Loading...

12046979_10205384895367207_8381566741981414051_nToți copiii sunt inteligenți, mult mai inteligenți decât așa-zișii maturi. Oamenii maturi sunt doar „așa-ziși” – foarte rar dai peste cineva care e cu adevărat o persoană matură. Calitatea primordială a unei persoane cu adevărat mature constă în faptul că încă păstrează vie inocența copilului, ochii lui capabili să se minuneze, inima sa iscoditoare; puritatea, limpezimea copilului va rămâne intactă în el. El a învins societatea. N-a permis nimănui să-i distrugă inteligența.

Oamenii doar înaintează în vârstă, ei nu se maturizează. Maturizarea e ceva pe verticală, înaintarea în vârstă e ceva orizontal. Rămâi pe același plan, iar timpul trece. Şi sigur că timpul îți permite să aduni multe experiențe, cunoștințe, cuvinte și informații și începi să crezi că știi. Iar aceasta este cea mai mare calamitate care i se poate întâmpla unui om: să nu știe, dar să creadă că știe. Asta înseamnă că acum ușile cunoașterii sunt pentru totdeauna închise.

Socrate e o persoană matură. El spunea că: „Ştiu un singur lucru, acela că nu știu nimic.” Copilăria lui e absolut necontaminată. Timpul care a trecut n-a însemnat doar praf care se adună pe o oglindă. Dimpotrivă, el a ajutat la ascuțirea tăișului sabiei, n-a fost asemenea unei rugini care se depune pe ea. Cunoștințele înseamnă rugină: ele îți distrug inteligența și- ți oferă substituți jalnici – cunoștințele reprezintă un substitut jalnic al inteligenței.

Rețineți, poți fi foarte intelectual și totuși neinteligent. Copilul nu e intelectual. El nu știe nimic despre marii filozofi, despre marile scripturi; nu e un învățat. Nu știe nimic! Dar funcționează din acea stare de ne-cunoaștere. De aceea e mereu plin de uimire și înfiorare; privește lumea simțind că aceasta este un mister. Cu cât știi mai mult, cu atât distrugi mai mult misterul. Funcția așa-numitelor noastre școli și universități este exclusiv aceea de a dezbrăca universul de orice mister. Oamenii de știință se laudă cu asta, se laudă cu faptul că fac un mare serviciu umanității dezbrăcând universul de mister. De fapt, ei dau naștere unei plictiseli din ce în ce mai mari în lume.

Niciun copil nu se plictisește vreodată. El găsește întotdeauna un lucru sau altul care îi stârnește un interes imens. Poate fi absorbit de lucruri mărunte – un fluture, o floare, o piatră – orice. Devine imediat conștient de faptul că e ceva extraordinar acolo. Asta înseamnă intuiție, asta înseamnă inteligență. Dacă îi ajutăm pe copii în toate modurile posibile să rămână la fel de inteligenți ca atunci când au venit pe lume, atunci vor exista mulți oameni maturi.

În momentul acesta, oamenii maturi din lumea întreagă pot fi numărați foarte ușor pe degete – fiindcă toți oamenii au fost manipulați, au fost otrăviți. E nevoie de o societate cu totul diferită, de o viziune total diferită asupra vieții, una în care copilul să fie respectat.De-a lungul secolelor au fost respectați bătrânii: cu cât e un om mai bătrân, cu atât îl respectăm mai mult.

De ce respecți omul bătrân? Doar pentru că a trăit o sută de ani? Simplul fapt de a exista nu e suficient ca să primești respect; a trăi e cu totul altă chestiune. A exista e ceva foarte comun, a trăi are o cu totul altă savoare. A trăi înseamnă a trăi într-o stare de agnosia, de ne-cunoaștere, a trăi viața ca pe un mister. Acesta este singurul mod de a o trăi. Cei care nu trăiesc așa nu fac decât să existe, să supraviețuiască.

O persoană matură se mișcă într-o armonie profundă. Trupul său, psihologia sa, spiritualitatea sa sunt mereu în acord unele cu altele; se mișcă împreună. Lucrul acesta nu li se întâmplă celor care doar înaintează în vârstă. Corpurile lor îmbătrânesc, dar mințile le rămân retardate.

În timpul Primului Război Mondial, psihologii și-au dat seama pentru prima dată de lucrul acesta, deoarece pentru prima dată au încercat pe o scară mare să observe, să experimenteze, să afle câți oameni sunt cu adevărat maturi din punct de vedere psihologic. Şi au fost uimiți, șocați: vârsta psihologică medie a ființelor omenești e de doar doisprezece ani.

Corpul poate să aibă optzeci de ani, iar mintea e rămasă mult în urmă. De fapt, nu pare să existe o legătură… prăpastia e de șaptezeci sau optzeci de ani. Iar cel în vârstă de optzeci de ani pretinde că știe fiindcă el crede că are optzeci de ani, or el s-a oprit din creștere pe când avea numai doisprezece ani. În realitate ar trebui trecut în rândul celor de doisprezece ani, nu al celor de optzeci. Iar în ceea ce privește spiritul, s-ar putea să fie încă în pântecul mamei sale, s-ar putea să nu fi ieșit niciodată de-acolo.
Acestea trei împreună, aflate în armonie profundă, creează frumosul, grația, lumina, iubirea. Când sunt toate în acord, viața e o orchestră; însă ele sunt în dezacord, spiritul e aproape neexistent.
De aceea obișnuia George Gurdjieff să spună: „Am întâlnit foarte puțini oameni care să aibă un suflet.”

De regulă orice om crede că are suflet din cauză că religiile spun de secole că toată lumea are un suflet.Toată lumea are doar potențialul de a deveni un suflet, dar potențialul acela nu e adus la împlinire, la realizare. El e încă în stadiul de sămânță, nu a devenit un arbore. N-a ajuns în punctul în care vine primăvara și se deschid florile și te simți împlinit, te simți mulțumit.

O persoană matură e o înflorire. Viața ei nu e divizată, viața ei e o unitate organică. Se mișcă într-un fel de unitate organică. Se mișcă într-un fel de unitate absolută; nimic nu rămâne în urmă, nimic n-o ia înainte. Iar această lipsă de unitate pe care o vedem în lume e multidimensională. Sufletul e în pântec; mintea, psihologia e rămasă undeva pe la vârsta de doisprezece ani, iar corpul are optzeci sau nouăzeci de ani. Acesta e numai un tip de dezacord; există multe feluri de dezacord.
Capul devine din ce în ce mai mare, iar inima se micșorează. Nu se mai sincronizează. Iar când capul ajunge să fie prea mare, omul devine un monstru.

Dacă te uiți, dacă te observi pe dinăuntru, vei putea să-ți dai seama de asta. Eu nu fac decât să afirm un fapt deja existent. Nu vei simți în tine nicio inimă. Vei vedea că ai capul greu, plin de gunoi, dar inima ta nu e decât un simplu cuvânt. Ai citit despre ea în poezii, în romane. Pare să fie o ficțiune, un mit. De fapt, fiziologii spun că nu există inimă. Ceea ce numești inimă, locul din care izvorăște iubirea, nu există pentru omul de știință. Ceea ce există e numai un sistem de purificare a sângelui. Bătaia inimii tale n-are nimic de-a face cu bătaia inimii despre care vorbesc poeții, spre lauda căreia vorbesc misticii; e altceva.
Dar oamenii de știință au dreptate, într-un fel, fiindcă acei oameni pe care îi supun ei observațiilor nu au inimă. N-au supus observației un Buddha sau o Meera, un Chuang Tzu sau un Kabir. N-au venit niciodată în contact cu un om al inimii, așa că ei știu numai despre plămâni.

Misticii vorbesc despre altceva, ceva ce nu s-a dezvoltat în tine. E ceva din spatele inimii tale fizice, ceva care nu a început încă să funcționeze. Începe să funcționeze numai atunci când reverși multă energie asupra sa, când energia ta începe să pună în mișcare acel ceva. Dar toată energia ta se duce la cap.

Structura noastră educațională e de așa natură că noi ocolim inima. De fapt, facem tot posibilul să ne asigurăm că energia nimănui nu ajunge la inimă, fiindcă odată ce începe inima să funcționeze, e greu să te mai ia capul în stăpânire. Iar societatea are nevoie de capete și de mâini. De aceea e ea împărțită în două categorii de oameni: capetele – oamenii care lucrează cu capul, așa-numita intelighenție – și mâinile, adică muncitorii.

Societatea nu crede în inimă fiindcă inima nu are scop utilitar. Nu poți produce mărfuri cu inima, nu poți face oamenii bogați, nu poți fabrica case mai mari, mașini mai sofisticate, nu poți ajunge la lună. Deci în ce scop există ea? Ea există într-un cu totul alt scop: unul neutilitar. Ea aduce bucurie, dar societatea nu e intersată de bucurie. Societatea vrea oameni care sunt roboți eficienți. Un om care trăiește cu bucurie nu e un robot. Societatea nu vrea să iubești; ea vrea să calculezi.

Cineva care iubește nu e niciodată unul care calculează; el riscă întotdeauna. Nu e un bun om de afaceri. Trăiește într-o cu totul altă lume, vede lucrurile într-o perspectivă diferită. Pentru el, florile sunt mult mai importante decât toate dispozitivele voastre științifice, stelele sunt mult mai importante decât toate ideologiile voastre politice, râurile și munții sunt mult mai semnificative decât toate bisericile și templele voastre.

Grupurile de interese sunt împotriva inimii; de aceea au dat-o la o parte. Au creat o scurtătură: energia ta sexuală se duce direct la cap, fără să treacă prin inimă. Din această cauză îți rămâne vârsta psihologică undeva pe la doisprezece ani, fiindcă atunci începe maturizarea sexuală – pe la doisprezece, treisprezece, paisprezece ani. Atunci devii matur din punct de vedere sexual și acela e punctul în care te oprește societatea, fiindcă odată ce energia e gata să se miște, ea începe s-o îndrepte către cap. Aceasta este perioada cea mai importantă din viața unui om, cea dintre doisprezece și paisprezece ani. Atunci fie te miști trecând prin inimă, fie te miști direct spre cap, fără să treci prin inimă. Şi fiecare societate are grijă să pună opreliști înainte ca energia să înceapă să lucreze în inimă, are grijă să-i închidă ușa aceea complet, pentru totdeauna.

Psihologii n-au putut să explice de ce e vârsta psihologică în jur de doisprezece ani, dar acesta este motivul. Ei n-au încă o explicație pentru asta, dar motivul este acesta: fiindcă energia sexuală e singura energie pe care o ai, iar în momentul în care ea se apropie de maturizare apare pericolul – poate deveni iubire. Dacă i se permite un curs natural, ea va deveni iubire; o va lua spre inimă și va trece prin ea. Şi, de fapt, odată ce trece prin inimă, odată ce inima se deschide, capul nu va mai putea niciodată să devină stăpânul; el va rămâne un servitor, fiindcă în ființa ta a pătruns o valoare mai înaltă. Acum logica nu va mai putea să joace rolul suprem, ea va fi mereu secundară. Şi e bine ca logica să fie servitor al iubirii; atunci are frumusețe. Dar iubirea e o energie periculoasă.

Toate instituțiile sociale se tem de iubire fiindcă întreaga societate se bazează pe instituții lipsite de iubire. Societatea noastră e înrădăcinată în căsătorie; căsătoria e o instituție lipsită de iubire. Căsătoria a fost inventată împotriva iubirii. De aceea părinților nu le place niciodată când fiica sau fiul lor se îndrăgostește. Ei ar vrea să aleagă soția potrivită, soțul potrivit pentru fiii și fiicele lor. Ar vrea să aleagă ei, și cum vor putea alege? – vor alege folosindu-și capul. Le vor spune copiilor: „Tu nu știi. N-ai experiența vieții. Noi avem experiența vieții, așa că știm ce e bine și ce e rău.” Secole la rând, în toată lumea, căsătoria a fost aranjată de părinți când copiii lor erau foarte mici, așa că aceștia nici măcar nu-și dădeau seama ce se întâmplă.

Mama mea s-a căsătorit când avea șapte ani; nu-și dădea seama ce se întâmplă. Tatăl meu avea probabil vreo zece ani; nu-și dădea seama ce se întâmplă cu adevărat. Se distra – pentru că era călare pe un cal și multă lume venea în urma lui, așa că sigur că-i plăcea! Iar când procesiunea nupțială a sosit la casa mamei mele, ea a fost nedumerită pentru că nu i se dădea voie să iasă și să vadă ce se petrece. Şi era acolo toată mulțimea aceea, era tot satul acolo; numai ei nu i se dădea voie să se ducă. Nu putea să înțeleagă: „Ce se petrece? Eu de ce nu pot să ies?” Sigur că ceea ce se întâmpla afară îi stârnise interesul – muzică, o formație, un cal, o procesiune – erau destule care să-i stârnească interesul…
Să măriți o fată de șapte ani e o strategie foarte periculoasă a societății. Dacă au loc căsătorii între copii, iubirea e împiedicată pentru totdeauna. Cei doi vor crește ca frate și soră și vor începe să se accepte unul pe celălalt și confortul pe care și-l oferă reciproc. Se vor plăcea, dar nu se vor iubi niciodată. Iar a plăcea nu e a iubi; cele două nu sunt sinonime. Poate să-ți placă foarte mult cineva, dar poți să nu iubești persoana respectivă; și poate să nu-ți placă cineva foarte mult, dar să iubești persoana aceea. Iubirea e un fenomen ciudat; e ilogică. Plăcutul are o logică: poți să spui motivele pentru care îți place de cineva; dar nu poți sa dai niciun motiv pentru care iubești pe cineva, iubirea e irațională.

Ca iubirea să fie împiedicată, în toată lumea au predominat căsătoriile între copii. Ca să fie împiedicată iubirea, oamenii au fost învățați pseudoiubirea: „Trebuie să-ți iubești mama pentru că e mama ta!” Dar nu e obligatoriu să fie așa. Ea poate să fie mamă, asta nu înseamnă că copilul trebuie s-o iubească.
Asta spune Desiderata: nu te preface niciodată afectuos. Dar noi am făcut asta secole de-a rândul. Trebuie să-ți iubești mama, doar fiindcă s-a întâmplat să fie maică-ta; trebuie să-ți iubești tatăl, doar pentru că s-a întâmplat să-ți fie tată. Trebuie să-ți iubești frații și surorile. Iar pe un copil poți ușor să-l obligi în privința asta, el e neajutorat, iar apoi poți să-l obligi să se căsătorească. Şi apoi, desigur, soțul trebuie să-și iubească soția, soția trebuie să-și iubească soțul. Toată iubirea aceasta e falsă, ea n-a existat niciodată. Nu faci decât să îndeplinești o formalitate.

Din acest motiv rămân oamenii retardați psihologic la vârsta de doisprezece ani sau undeva între doisprezece și paisprezece ani. Capul devine centrul suprem. De aceea e atâta nefericire în lume, deoarece fără iubire, beatitudinea e imposibilă. De aceea e atâta nereligiozitate în lume, deoarece fără iubire nu există Dumnezeu. Logica nu poate dovedi existența lui Dumnezeu, numai iubirea o poate face. Cunoștințele nu pot niciodată să demonstreze existența lui Dumnezeu, numai inocența are experiența lui.

Toată lumea e geloasă, toată lumea e posesivă, dar fiecare om crede că nu e el așa. „Eu nu sunt așa; or fi alții.”

Nimeni nu vrea să se uite la adevărata sa față; oamenii se evită pe ei înșiși cum nu evită pe nimeni altcineva. Din această cauză toți ceilalți îți vor putea vedea defectele, în afară de tine. Tu îți minimalizezi defectele tale și le maximalizezi pe ale celorlalți; ai standarde duble. Când vine vorba de defectele tale, găsești tot felul de explicații logice; când vine vorba de defectele altcuiva, nu accepți niciun fel de explicații logice. Le amplifici cât poți, le faci să pară cât de mari se poate, fiindcă defectele tale îți dărâmă egoul. Celălalt are defecte mai mari; cu cât sunt mai mari, cu atât mai bine, fiindcă asta te face să simți: „Ce om de treabă sunt eu! Cât de simplu, cât de smerit sunt! Şi uite la oamenii ăștia, sunt toți plini de defecte, plini de erori, de superstiții, de stupidități. Eu nu sunt așa de rău!” Asta te face să te simți bine.

Osho

Related Post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *