Legea vietii

22390_1642031666012631_6280427630670794632_nExistă o lege fundamentală a vieţii. Pentru a o cunoaşte, trebuie să inţelegem originea şi ţelul vieţii.Trebuie să observăm, dincolo de obiectivele imediate ale fiinţei umane, ceea ce cu adevărat trebuie să realizeze in viaţa sa, printr-o profundă analiză interioară. Cu alte cuvinte, trebuie să descoperim potenţialităţile sale de dezvoltare.

Viaţa pare extrem de complicată pentru oamenii din această lume. Umanitatea este angrenată intr-un turbilion de dorinţe nenumărate, pe care ea incearcă să şi le satisfacă intr-o multitudine de moduri.Anumite impulsuri fundamentale le vom găsi in intregul Univers, atat la oameni, cat şi la alte creaturi. Charles Darwin a identificat prima din aceste tendinţe. „Viaţa” – a declarat el – „este o luptăneincetată pentru supravieţuire”.Această afirmaţie este totuşi incompletă. Lupta pentru viaţă este bineinţeles unul dintre instinctele fundamentale, dar despre ce supravieţuire vorbeşte el? Despre o supravieţuire intr-o stare larvară?Bineinţeles că nu. A deveni deplin conştient este o necesitate universală. Creaturile vii nu doresc doar să trăiască. Ele doresc să devină conştiente de existenţa lor.

Am putea adăuga un al treilea instinct, fără de care existenţa conştientă n-ar putea fi completă. De fapt, dacă o creatură ar experimenta suferinţa o perioadă lungă de timp, nu ar prefera ea moartea, decat o astfel de existenţă? Fiinţele vii nu doresc numai să trăiască, ci să se bucure in mod conştient de existenţa lor.
Instinctul fundamental al vieţii poate să se rezume astfel la următoarele: dorinţa de a continua să trăim conştient, intr-o permanentă stare de de fericire; „de a continua să trăim” se poate substitui cu cuvantul imortalitate sau nemurire.

Toate fiinţele luptă să-şi reveleze natura lor divină.
Dumnezeu este, de fapt, o fiinţă eternă, perfect conştientă, a cărei beatitudine este infinită. Starea de”Sat-Chit-Ananda” este definiţia lui Dumnezeu cea mai aproape de realitatea obiectivă, şi ea a fost dată cu mulţi ani in urmă de către Shankaracharya.
Paramahansa Yogananda menţionează că Divinul poate fi definit in nenumărate moduri: lumină infinită, putere, inţelepciune, adevăr, dar că cea mai elocventă definiţie va rămane intotdeauna termenul de „Sat-Chit-Ananda”, pentru că el utilizează concepte care exprimă cel mai corect impulsurile cele mai profunde ale vieţii.
Legea vieţii este un impuls original, şi ea conţine toate celelalte dorinţe, inclusiv pe acelea care ne determină să căutăm să atingem starea de „Sat-Chit-Ananda”. Toate fiinţele sunt atrase, inconştient chiar,de „Sat-Chit-Ananda”. Dorinţa profundă de a atinge beatitudinea eternă se manifestă la toate creaturile,printr-un efort constant de a evita suferinţa, iar ulterior, intr-un al doilea moment, printr-o luptă neincetată pentru a căuta fericirea, bucuria.

nota admin : „Sat-Chit-Ananda”
„Sat” – existentã în sine, vesnicã, nedeterminatã de nimic altceva, indestructibilã, fiintare fãrã cauzã, fãrã formã, întregul nedivizabil.
„Chit” – Constiintã totalã, cunoastere deplinã
„Ananda” – beatitudine netulburatã, neconditionatã, continuã.

Complicaţiile apar in momentul in care uităm să ne mai bucurăm de aspectele elevate ale fiinţei noastre şi substituim acestei fericiri spirituale, plăcerile fugitive ale simţurilor. Pentru că, la o ultimă analiză, Beatitudinea sau Dumnezeu este cel care a emanat toate lucrurile, şi in final, mai devreme sau mai tarziu, totul se va intoarce la această stare de fericire.

Un vizitator i-a pus următoarea intrebare lui Yogananda: „Nu este puţin cam limitator să-L definim pe Dumnezeu ca o bucurie, o beatitudine şi să asimilăm căutarea umană a lui Dumnezeu cu dorinţa de a cunoaşte fericirea? A-ţi indeplini datoria este, adeseori, mult mai important decat a căuta să-ţi realizezi propriile aspiraţii. Dumnezeu este un concept atat de important, incat eu nu pot să mi-L imaginez doar ca o simplă exaltare de fericire. Am citit undeva despre minunata solemnitate a vieţii trăite in prezenţa lui Dumnezeu. Trebuie să recunosc că găsesc acest concept mult mai satisfăcător”.
Paramahansa Yogananda a răspuns: „Ti-ar place să trăieşti in această minunată solemnitate, pentru eternitate?” „Da, dar eu incă nu pot să-mi imaginez eternitatea” – a admis vizitatorul. „Şi trebuie să recunosc că aş aştepta incă ceva mai mult”.
„Vezi” – i-a răspuns Yogananda – „trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu cu devoţiune, cu dăruire, cu aspiraţie. Dar, oare am dori şi am căuta ceva ce este abstract pentru mintea noastră, ceva ce chiar ne infricoşează? Oamenii il ţin pe Dumnezeu la distanţă atunci cand ajung să-L privească cu frică. Ei merg la biserică avand sentimentul unei datorii solemne şi-şi pun feţe serioase ca şi cum ar merge la o inmormantare. Adevărul este că, de fapt, găsindu-L pe Dumnezeu, participăm la inmormantarea tuturor suferinţelor noastre.
In faţa Tatălui celest, trebuie să ne comportăm ca nişte mici copii; aceasta este atitudinea pe care El o iubeşte. Teribilele responsabilităţi ale Universului ii sunt suficiente; totul ii aparţine; El ştie tot; El este atotcunoscător şi atotputernic.

Dragostea noastră este singurul lucru care ii lipseşte. Ceea ce aşteaptă de la noi este dragostea noastră, increderea noastră in El, bucuria noastră in bucuria Sa infinită.
El nu cere de la noi definiţii teologice laborioase, El nu doreşte rugăciuni formulate perfect ca să nu-I rănească augustele-I urechi. Ceea ce doreşte de la noi este să-L iubim in totală simplitate, la fel ca nişte copii”.

Un bărbat inlănţuit in nenumărate responsabilităţi sociale l-a intrebat: „Care este locul datoriei in căutarea fericirii interioare?” Sri Yogananda i-a răspuns: „O viaţă fără responsabilităţi ar fi consacrată ego-ului şi nu lui Dumnezeu. Cu cat o persoană se consacră mai mult fiinţei sale, cu atat mai puţin ea poate să ajungă să perceapă fericirea autentică. Nu este uşor să-ţi faci datoria, mai ales că rezultatele nu sunt intotdeauna cele aşteptate, cele dorite. Accesul la fericirea divină este o muncă de lungă durată. Omul trebuie să-şi indeplinească obligaţiile terestre dacă, cu adevărat, doreşte să atingă libertatea eternă”.

„Ce este răul?”, a intrebat intr-o zi un discipol.
„Răul”, i-a răspuns Yogananda,” este absenţa armoniei, a binelui. Aceasta ne face să ne simţim rău. Putem noi spune că un tigru face un rău cand işi omoară victima? A omori este insăşi natura tigrului, este ceea ce insăşi Dumnezeu i-a dăruit. Legile naturii sunt impersonale.
Răul apare atunci cand o fiinţă nu mai are posibilitatea de a accede la starea de armonie. Tot ceea ce ne separă de această stare reprezintă răul pentru noi, pentru că ne indepărtează de la inţelegerea naturii noastre autentice, de inţelegerea ţelului pe care trebuie să-l urmărim in viaţă. Din acest motiv, scrierile religioase iau atitudine impotriva luxului şi a orgoliului. Aceste comandamente sunt dăruite pentru binele omului şi nu pentru cel al lui Dumnezeu. Ele il avertizează pe cel imprudent că, deşi anumite atitudini şi acţiuni pot să pară la prima vedere satisfăcătoare, ele sfarşesc prin a conduce fiinţa nu spre fericire, ci spre suferinţă şi durere.

Legea vieţii are ca finalitate armonizarea fiinţei atat cu natura sa interioară, subiectivă, cat şi, bineinţeles, cu cea exterioară ei, obiectivă. Dacă vă veţi atinge cu degetele de o plită incinsă vă veţi arde.
Durerea fizică este avertismentul Naturii, pe care-l primim pentru a inţelege ce trebuie să evităm pentru a ne păstra integritatea corporală. Dacă ii trataţi pe cei din jurul dumneavoastră cu răutate, cu siguranţă că Viaţa vă va trata intr-un mod asemănător, iar in final inima voastră va impietri şi viaţa voastră va deveni tristă şi searbădă. Prin astfel de exemple, Natura vă avertizeză că, printr-o atitudine dizarmonioasă, ajungeţi să vă răniţi propriul Sine. Dacă recunoaşteţi existenţa acestei legi şi aliniaţi ei toate acţiunile voastre, vă veţi bucura de o fericire durabilă, de o sănătate de fier şi de o perfectă armonie, atat in universul nostru lăuntric, cat şi in relaţiile noastre cu intreaga creaţie.

„Dacă noi suntem cu adevărat copiii lui Dumnezeu şi el ne iubeşte, de ce există atunci atata suferinţă?”
Suferinţa a fost creată pentru ca fiinţa umană să inţeleagă că această lume nu este adevărata ei casă. Dacă lumea pe care o percepem cu ajutorul simţurilor ar fi perfectă, caţi dintre noi am urmări să-l descoperim pe Cel Transcendent? Chiar şi aşa, in lumea aceasta plină de suferinţă şi bucurii iluzorii, nu vedeţi cat de puţini sunt cei care il caută in mod autentic pe Dumnezeu? Cum spune Krishna: „din o mie de oameni, poate unul”.

Legea Vieţii este aceasta: cu cat trăim in mai puţină armonie cu adevărul nostru interior, cu atat mai mult suferim. Dacă respectăm insă această lege divină, nici una din vicisitudinile vieţii nu ne va mai influenţa negativ fiinţa şi nu ne va mai putea răpi sublima stare de beatitudine a Sinelui nostru Suprem.
Am intalnit un sfant in India care avea o soţie materialistă. Pentru un aspirant spiritual, o astfel de companie poate să ridice adevărate probleme. Acest sfant mi-a spus: „Am reuşit să o păcălesc toată viaţa.
Ea nu bănuieşte cine sunt.” El, de fapt, dorea să spună că ea nu putea să-l distragă din starea de pace interioară pe care o simţea in starea de comuniune cu Divinul. Cele mai mari dificultăţi exterioare nu o să te poată afecta in nici un fel atunci cand ajungi să fuzionezi cu Sinele lăuntric.
Un discipol ce era deranjat de muşte şi ţănţari in timp ce muncea in grădina ashramului. S-a dus să-l intrebe pe Yogananda:”Maestre de ce pacea unor astfel de locuri sfinte este perturbată de aceste vietăţi?”Maestrul i-a zambit şi i-a răspuns: „Este un alt mod prin care Dumnezeu ne ajută să ne menţinem pe calea care ne duce către El.”

Un membru al organizaţiei noastre l-a intrebat pe Paramhansa Yogananda: „Unii susţin că este nepotrivit să fii fericit cand există atata suferinţă in lume. A fi preocupat de obţinerea fericirii personale nu implică o lipsă de compasiune faţă de nefericirile celor din jurul tău? Iisus este descris ca un sfant ce a suferit şi nu ca un inţelept al bucuriei.” „Iisus pe care eu l-am cunoscut”, i-a răspuns maestrul, „este plin de fericire. Nu are nici o umbră de tristeţe. E adevărat că el deplange suferinţele omenirii, dar această stare de compasiune nu are nimic de-a face cu nefericirea.

Cei care au cunoscut beatitudinea divină pot să manifeste compasiune pentru cei din preajma lor, iar acest fapt nu diminuează in nici un fel intensitatea trăirii lor interioare.

Fericirea este de fapt panaceul pe care toţi il căutăm, fie că suntem conştienţi sau nu. Cu cat o fiinţă este mai fericită, cu atat mai mult doreşte să impartă această stare sublimă cu cei din jurul ei.
Fericirea divină provine din conştientizarea Sinelui, iar suferinţa provine din ignoranţă, din nesesizarea adevăratei noastre naturi divine. Doar un om care a atins nivelul de conştiinţă al comuniunii cu Dumnezeu, de identificare cu Sinele Suprem, poate să manifeste cu adevărat o autentică stare de compasiune.
~Yogananda

Related Post

1 comment for “Legea vietii

  1. Monica
    12/05/2014 at 9:35

    Minunat articolul tau!
    O sa-l recitesc. Ca intotdeauna, esti foarte inspirata!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *