Când simţi că trăieşti cu adevărat?

Când simţi că trăieşti cu adevărat? Când parchezi maşina în faţa casei? Când tastezi codul PIN la bancomat? Când îţi scoţi câinele la plimbare, dimineaţa? Când îţi priveşti laptop-ul? Mmm… pe cine încerci să păcăleşti? Ai vrea ca viaţa viitoare să semene cu asta? Să nu le poţi deosebi? Să trăieşti această viaţă din nou şi din nou? Dacă nu eşti foarte diferit de mine răspunsul e NU. Iată şi argumentele: viaţa adevărată, aceea în care inima vibrează, în care te simţi viu pe deplin, începe în necunoscut, dincolo de ceea ce este familiar şi protejat. Viaţa creatoare, incitantă, imprevizibilă, este dincolo de coaja oului pe care TREBUIE S-O SPARGI, dacă vrei să simţi că trăieşti. Zidurile care te apără sunt, simultan, zidurile care teîmpiedică să trăieşti. Taiorul sexy, servieta din piele, masca de siguranţă, privirea de câştigător veşnic, acestea sunt edificiile moderne al căror prizonier inocent eşti. Distruge-le şi avântă-te spre cer. Ieşi din tiparele cu care te-ai obişnuit, din modelele prescrise de părinţii sau educatorii tăi,învaţă să zbori, adică să te mişti autonom, bazându-te pe PROPRIILE TALE ARIPI. Dacă nu pleci din cuib, ele nu se vor dezvolta, iar tu nu vei fi viu cu adevărat. Îndepărtează-te puţin de părinţi şi alte figuri ale autorităţii, zboară în spaţii pe care nu le cunoşti sau de care te temi. Fă din casa în care ai crescut o destinaţie de tranzit, la care revii când şi când. Mişcă-te în direcţii necunoscute, experimentează câte tipuri de zbor îţi poţi imagina,încetineşte, doar pentru a accelera din nou, trǎieşte intens şi periculos (din perspectiva celor care doar se uită) pentru cǎ a zbura ar putea fi UN DAR CARE ȚI SE OFERĂ O SINGURǍ DATǍ. Înţeleg prin cuib nu doar o casǎ concretǎ, ci şi tiparele tale de comportament, obişnuinţele de a gândi (sau de a nu gândi), valorile în care crezi din motive de aprobare socială, experienţele pe care le repeţi fară să le integrezi, mecanismele defensive din a căror strânsoare nu izbuteşti să te eliberezi. Erorile de procesare şi decodificare a sensului întâmplărilor, emoţiile negative pe care le recreezi, suferinţele secrete care nu-ţi dau pace, ostilităţile, angoasele şi neputinţele de tot felul, iată alte imobile al căror locatar ai devenit, pe nesimţite. Ascuns în construcţia măreaţă sau în sǎmânța sau în uterul simbolic al mamei sau înăuntrul oului prețuit de societate, viaţa încă nu a început pentru tine. Energia aceea teribilă, pulsaţiile încantǎtoare, circulaţia intensă, dar ordonată – aceasta este viaţa la care mă refer, pe care o aştepţi sau pe care ai putea-o dori dacă cineva te-ar asigura cǎ existǎ. Cum oare să ajungi la ea? De ce nu te întrebi altfel? Până când te vei agăţa de ceea ce este familiar şi securizant, refuzând aventura, riscul, experienţa Ce poate fi viu şi interesant în ceea ce e aproape mereu la fel (cu mici variaţii)? Unde trăieşti senzaţiile intense emotia puternică, forul, încântarea, apropierea pericolului? Când ţi se pare cǎ viața ta se apropie de limită? Unde este explozia necunoscutului, neliniştea, dar şi vraja misterului, care este adâncimea în care pătrunzi, ştiind că e posibil să nu te mai întorci ? Ce intensitate şi forţă conţine viaţa ta securizată financiar şi profesional, înconjurată de betoane şi sticlă, hrănită sintetic şi conectată, desigur, la Internet? Debordezi de energie când stai cu ochii în calculator ore-n şir? Cântă ceva în inima ta când planifici, organizezi, evaluezi performanţe? Te umple de putere clădirea în care intri zilnic? Eşti cumva vrăjit de bugete, termene limită, proceduri? vrăjit de bugete, termene limită, proceduri? Eu, unul, simt periodic nevoia de pământ adevărat sub picioare, de a fi înconjurat de pomi şi de a simţi ploaia pătrunzându-mi până la piele. Nu mă plictisesc niciodată privind cerul, mi se pare că păsările nu se repetă niciodată în cântecele lor imposibile şi cred că dacă n-ar mai exista răsărituri (din cauza blocurilor turn) aş repeta isprava din 11 septembrie, doar că în alt scop. Poate că în felul acesta trăiesc sălbaticii, iar eu nu fac decât să le duc dorul, din cauza unor nuclei hipotalamici activaţi în exces. E posibil. Nu văd însă cum 11 luni de muncă nevrotică pot fi compensate de un concediu în străinătate şi câteva weekend-uri, decât dacă vrei cu tot dinadinsul să te amăgeşti, caz în care pot afirma că eşti pierdut(ă) definitiv. Viaţa petrecută printre abstracţii (ce altceva sunt informaţiile din programele Microsoft?), limitată de pereţi frumos decoraţi şi parchet bine lustruit, nu mi se pare a avea niciun haz. Ea ar putea fi compensată de relaţiile interumane, dacă n-ar fi şi acestea artificializate, politizate, configurate în scopuri adaptative. Tu simţi această realitate sau doar o reprimi fǎră să-ţi dai seama, înşelat de zerourile din declaraţia de venit? Este viaţa ta cotidiană dinamizată de creativitate, iubire, credinţă, pasiune, devotament sau ai renunţat demult la ideea că aşa ceva este posibil? Dacă mă vei întreba ce sǎ pui în loc o sǎ-ţi răspund şmechereşte: de ce nu afli singur? Însǎ fǎ-o repede, pentru că deja timpul s-a scurs şi moartea, moartea ta se apropie. Cum ar fi să mori cu un cont barosan în bancă, cu o maşină frumoasǎ în faţa casei, cu o droaie de fotografii ale locurilor pe care le-ai vizitat şi, cu toate acestea, repet, cu toate acestea, nefericit. Moartea are aceastǎ funcţie gestaltistă, îmi vine să spun: restructurează profund perspectiva şi priorităţile, luminează cea ce este nesemnificativ sau prostesc, într-un sens mai înalt, te deschide către ceea ce este subtil şi impalpabil, prin urmare necunoscut, şi cum ai putea să o accepţi senin și relaxat dacă toată viaţa ai evitat necunoscutul, riscul, incertitudinea, schimbarea adevaratǎ? Când eşti relativ tânăr şi câştigi foarte bine, făcând parte sau aspirând legitim la “upper” şi “middle class”, toate aceste întrebări existenţiale par nepotrivite şi enervante. Însă ele nu fac decât sa activeze nefericirea, golul, spaimele inconştiente. Companiile de training şi consultanţă, care ar putea sprijini procesul de conştientizare, sunt ele însele prinse în acest angrenaj tragicomic, încercând sǎ repare o comunicare inautentică sau superficialǎ prin metode standardizate, uneori la fel de inautentice. Trainerii ascunşi în spatele rolului profesional pozând în persoane dezinvolte şi fǎrǎ probleme, se luptă la rândul lor cu singurătatea, teama de eşec pierderile şi doliile neterminate,presiunea succesului și propria lor prefăcătorie, cand sunt suficient de lucizi pentru a o sesiza. Iată un tablou mai degrabă sumbru al lumii moderne în care trăiesc şi la ale cărei minciuni,când îmi propun, mă adaptez cu mare succes, acceptându-le şi ducându-le mai departe, într-un exerciţiu de virtuozitate socială. Acum, însă, sunt revoltat şi nu consimt la acest spectacol hilar, sunt însetat de autenticitate şi, deocamdată, mi-o ofer singur, într-o carte care va circula pe sub mână în companiile multinaţionale. Visez la timpuri în care acestea să devină mai generoase şi mai puţin orientate către profit, oferind produse şi servicii de dragul oamenilor şi nu de dragul portofelelor şi cardurilor VISA. Pentru aceasta ar avea nevoie de ceva ce numesc SIMŢ ECOLOGIC, prin care nu înţeleg doar o preocupare activă pentru Natură, ci şi o orientare către bunăstarea întregului context din care facem parte, indiferent dacă suntem oameni, albine sau pelicani. Armonia care apare într-un mic spaţiu se poate extinde din aproape în aproape, aşa cred că se poate naşte o lume mai bună, în care noi, cei de azi, probabil nu vom apuca să trăim. Reflectează: care este cea mai intensă experienţă din viaţa ta? Când ai simţit ceva năvalnic,misterios, iraţional născându-se în tine sau revărsându-se asupra ta? Ai trăit o experienţă pe care să o numeşti “de vârf”? Ai ieşit vreodată din convenţional, confortabil, familiar, călduţ? Te-ar interesa,măcar, ca lucrul acesta să se întâmple în viitor? Poate fi viaţa şi altfel decât stabilă şi seacă, plină de realizări materiale şi goală de conţinut? Frământările sufleteşti, sensurile şi semnificaţiile care îţi scapă, evenimentele care se împletesc în jurul tău după tipare care le depăşesc, resorturile adânci de comportament pe care nu le pot, controla şi nici mǎcar înţelege, opţiunile secrete pe care le conţin experienţele şi proiectele de viaţǎ, disponibilităţile pe care le blochezi şi nevoile altora în care eşti ancorat, suferinţa şi emoţiile pe care le atribui, angajamentele de care fugi – iată doar cateva repere ale unei vieţi orientate spre împlinire, cu vârfuri de intensitate savuroase sau zguduitoare. Pe partea cealaltă, văd o viaţă desfaşuratǎ în teamă sau ignoranţă sau, mai bine zis, devoratǎ de aceşti doi demoni, înconjurată de însemnele exterioare ale succesului material, preţuită nevrotic de grupul sau comunitatea căreia îi aparţine, fǎrǎ gust, fǎră bucuria descoperirii şi înţelegerii Sinelui, fară emoţia explorării aspectelor sălbatice sau adânci ale sufletului tău, fară îndoiala că ceea ce faci bun acum ar putea fi o prostie mâine, deoarece viaţa este dinamică, schimbătoare, clocotind de posibilităţi,opţiuni şi contexte noi. Te invit să examinezi regulile pe care ai fost învătat sau constrâns să le urmezi, să pui sub semnul întrebării comportamentele pe care le imiţi, atitudinile rigide şi rolurile care au pus stăpânire pe tine. Observă cât eşti de original, cum anume creez, noutate şi prospeţime în propria ta viaţă dacǎ te bazezi pe răspunsuri de-a gata, furnizate de mama, tata, formatorul de opinie de la televizor, supervizorul sau maestrul tău spiritual, oameni cărora le atribui prea mult din propria ta capacitate de înţelegere, riscând să devii o marionetǎ adaptatǎ, înstrăinată de potenţialul tău creativ şi, la un moment dat, istovit. Lasǎ-i pe toti aceşti oameni puţin deoparte studiază-te mai mult pe tine, desfaşoară-ţi ghemul interior, pătrunde în ceea ce este codificat, ţinut în rezervă, nemanifestat sau blocat. Separǎ-te de ceea ce alţii au pus în tine, din nevoia lor de a se împlini, a-şi uşura suferinţa, aşi compensa frustrările sau a se prelungi narcisic. Diferenţiază-te de percepţii, ostilităţi şi frici care nu îţi aparţin, pe care persoanele de relaţie primară le-au depozitat în tine, află care-ţi sunt trebuinţele inautentice şi satisfacţiile substitutive, nevoile timpurii la care eşti fixat, interesele şi dorinţele pe care le-ai îngropat dezamăgit sau disperat. Clarifică-ţi experienţele insuportabile, contactele cu exteriorul care le lezează, te deprimă sau te “încarcă”, exigenţele stupide şi standardele la înălţimea cărora încerci să fii, instanţele restrictive şi fals moralizatoare pe care le-ai internalizat. Şi poate mai presus de toate, caută să afli ce fel de iubire lipseşte din viaţa ta, a cui sau către cine, de la cine ai aşteptat în zadar afecţiune şi pe cine refuzi să mângâi, în ce momente critice ţi-au lipsit tandreţea, încurajarea, lauda, recunoaşterea şi cum repeţi aceste modele, privându-i, la rândul tău, pe alţii. Dacă e ceva ce trebuie recuperat şi cunoscut, dincolo de orice analiză psihologică sofisticată, mai mult decât orice mecanisme de apărare evaluate şi demontate, mai important decât toate developările şi decriptările simbolice de care eu însumi sunt vrăjii uneori, ei bine, cred că acest ceva este iubirea pe care o poţi oferi sau cere ACUM, mângâierea pe care o poți solicita sau îţi face plăcere să o dăruieşti, atingerea simplă, dar emoţionantă, căldura pe care o radiezi sau spre care te îndrepţi conştient, îmbrăţişarea de care nu te mai temi şi în care nu rămâi ancorat, intimitatea pe care o explorezi pas cu pas, responsabil. Sunt din ce în ce mai convins că psihoterapie verbale au limite pe care nu le pot depăşi,reguli ale abstinenței (în sens psihanalitic) care se opun, la un moment dat, vindecării. Cred că oatingere caldǎ face mai mult, uneori, decât o cascadă de interpretări savante şi planuri interconectate, accesate în cheie simbolică. Poate aceasta este doar propria mea disponibilitate pentru contact kinestezic şi nevoia de exprimare, alimentată de o Anahata Chakra dinamizată. La fel de bine poate fi trezirea la realitatea unui alt fel de nivel vibrator, detaşat de convenţii sociale ridicole şi de reguli motoflete (oare ce-o însemna?), după un îndelungat vis analitic, populat cupulsiuni, rezistenţe, transferuri şi contratransferuri, defense, proiecţii şi simboluri. Cred că Dumnezeu iubeşte echilibrul, motiv pentru care sănătatea nu poate fi decât întâlnirea armonioasă dintre MINTE şi CORP. Orice exces creează probleme şi blocaje. Este important sǎ gândeşti, să înţelegi, să ai acces la semnificaţii, sǎ vezi lucrurile în perspectivă, să sesizezi planurile şi circulaţia sensurilor. Şi la fel de important este sǎ atingi, să te mişti, să-ţi întinzi şi să-ţi contracţi muşchii, să te roteşti, să te răsuceşti, sǎ-ţi menţii echilibrul, să-ţi soliciţi articulaţiile, sa fii mobil, sǎ-1 păstrezi sau să-ţi recuperezi flexibilitatea, sǎ simţi energia curgând prin tine asemenea sângelui, sǎ eliberezi tensiunea musculară, să te apleci, sǎ te arecieşti, să-ţi repartizezi altfel greutatea, sǎ formezi unghiuri sau figuri geometrice. Toate aceste aspecte de fineţe ale vieţii simţ practic ignorate în psihoterapiile strict verbale,ca şi cum omul nu ar avea corp sau corpul ar fi ceva neînsemnat, lipsit de inteligenţǎ. Senzaţia mea este exact opusă. Corpul îmi pare a concentra în cel mai mare grad inteligenţa Universului. Este un fel de lucrare de doctorat a Naturii, punctul cel mai înalt pe care 1-a atins în încercarea de a crea sisteme complexe. Pentru mine, o carte de biologie este un tratat religios, care vorbeşte despre inteligenţa infinită a lui Dumnezeu, despre priceperea Lui de a conecta şi armoniza totul. Medicii ar trebui sǎ fie mistici, la fel şi sportivii, dansatorii, kinetoterapeuţii. În comparaţie cu inteligenţa înmagazinată în corp, gândirea discursivă, vehiculând idei în haina cuvintelor (ceea ce fac şi eu, chiar acum) e un fel de prichindel care se crede arhitect, construind castele de nisip pe malul mării. Sunt convins că mobilizând creativ corpul se poate activa inteligenţa organică şi debloca viaţa emoţională, ipoteză pe care sunt hotărât să o verific în viitor, deoarece m-am săturat de propria mea prostie linearizală afişată, după cum poţi constata, în public. M-ai putea întreba de ce sportivii nu sunt, în acest caz, monumente de gândire creatoare,exemple de chibzuinţă şi judecatǎ limpede. O sinapsă poznaşă se activează şi îmi reaminteşte câţiva fotbalişti care apar la televizor, fentând gramatica şi marcând goluri în poarta ideilor. Răspunsurile sunt simple. Mai întâi, cei angajaţi în diferite discipline sportive sunt captivii unor mişcări stereolipizate, care le asigură performanţele. Când vorbesc despre accesul la inteligenţa ascunsă în corp, eu mă refer la mişcări variate, creative, complexe, elaborate, care antrenează dinamic şi surprinzător fibrele musculare, articulaţiile, coloana vertebralǎ, fibrele nervoase, organele interne si chiar glandele endocrine. Apoi, tot aşa cum gânditorii privilegiază capul şi uită de corp, sportivii exaltă corpul şi subestimează investigaţia raţională, înţelegerea legăturilor multiple, analiza contradicţiilor, interpretarea semnelor, conectarea diferitelor conţinuturi psihice. Am făcut sport de performanţă, am păstrat o minimă legătură cu lumea sportului şi nu spun despre sportivi că ar fi proşti. Dimpotrivă, majoritatea au o aândire sănătoasă, care n fereşte de capcanele în care cad intelectualii şi şoarecii de bibliotecă sau, mai nou, consumatorii fideli ai caşcavalului Google. Afirm însă, pe deplin responsabil, despre sportiv că nu deţine fineţea hermeneutului (un sportiv se va întreba ce înseamnă acest cuvânt), nu este un obişnuit al analizei, nu ştie să jongleze cu ipoteze multiple şi să se mişte liber printre variabile şi posibilităţi abstracte. Tocmai de aceea văd în interacţiunea echilibratǎ dintre minte şi corp suportul unei dezvoltări creatoare, adaptată la modelele arhetipale şi minunate ale Viului. Un psihoterapeut care circulǎ cu maşina, stă ore în şir pe fotoliu, înţepenind sau mişcându-şi rigid corpul şi, în plus, se mai şi împiedică sau alunecă, fisurându-şi coastele, nu este mai bine aşezat în existenţă decât un maestru al mişcării, dezinvolt şi flexibil, care nu poate conecta câteva fapte aparent disparate şi nu înţelege cum în spatele unui comportament agresiv, dur sau dispreţuitor, se află vulnerabilitate şi fragilitate emoţională. Eu însumi mă regăsesc în aceste două categorii aşa că, cititorule supărat, dacă te pregăteşti să mă critici, află câ am facut-o cu mult înaintea ta. Oricât ar fi de dureros ADEVĂRUL, cred că el trebuie spus şi asumat, asta dacă nu cumva ideea folosirii echilibrate a minţii şi a corpului, în viaţa de zi cu zi, nu este decât o bazaconie,născută dintr-o minte privată de proteine animale şi cofeină. Fiind suprasaturat în cuvinte, analize şi operaţii lineare, îmi propun serios să reabilitez corpul, să îi provoc exprimarea, să-i identific blocajele, să-i cercetez secretele ascunse în unduiri,extensii şi torsiuni, să îl mişc în feluri care par stranii sau imposibile, pentru a-i elibera puterea de creştere şi transformare. Corpul este sediul unor experienţe intense, vii, fascinante, experienţe pentru care nu este necesar să rulezi nebuneşte “pe motor”, punându-ţi viaţa în pericol, nici să te caţeri pe stânci antipatice, riscând sâ te alegi cu un handicap locomotor. Şi ar mai fi şi explorarea conştientă a sexualităţii (sexualitatea ţine de corp, nu crezi?), un subiect seducător şi exploziv, în care prefer, deocamdată, să nu intru (adică să nu-l penetrez!),pentru a-ţi menaja pulsiunile şi angoasele atent raţionalizate. Într-un cuvânt, viaţa trăită unificator, orientată spre activarea potenţialului latent şi creştere sănătoasă, în armonie cu proiectul de evoluţie cosmică, generatoare de încântare şi recunoştinţă, punctată de linişte şi împăcare, nu o văd separată nici de minte, nici de corp. Gândind social, asimetria pe care o percep acum este în dauna corpului, nu în sensul că nu i se acordă aten ie corpului (ba dimpotrivă, e suficient sǎ privim reclamele ț de la televizor), ci în sensul cǎ este subutilizat, blocat, negat în ceea ce are genial şi provocator. Cu câteva mici excepţii, insignifiante la scara socială, corpul este NECUNOSCUT în resorturile şi mecanismele lui subtile, în dinamica polarizărilor cu mintea şi în conexiunile cu ceea ce este eteric, fin, invizibil. Eu văd în viitor sau doar visez cu ochii descinşi o revoluţie a corpului, o descoperire a inteligenţei lui spontane, o comunicare conştientă şi uimită cu ceea ce are el tezaurizat, arhivat sau codificat. În condiţiile în care computerul şi tehnologia în general au pus stăpânire pe oameni,mişcarea spre polul opus, spre ceea ce e natural, viu, devine imperativă. Şi ce altceva poate fi mai profund natural decât corpul în care te afli, în care te mişti şi dormi, te aşezi şi te deplasezi, care îţi vorbeşte în limbajul lui secret şi ţipă sau protesteazǎ îmbolnăvindu-se? Oamenii explorează munţii, oceanele, Luna, fară a fi încheiat propria lor cunoaştere, fără a fi cercetat munţii şi prăpăstiile interioare, adancimile propriei lor fiinţe. Viaţa împlinită este asemenea sângelui, care ajunge în orice punct al fiinţei graţie capilarelor. Ea înseamnă CIRCULAȚIE,EXTINDERE, EXPRIMARE. Aceasta este înţelegerea pe care am încercat să o “extind” către tine şi voi continua să o fac, doar că acum mǎ opresc, deoarece mă dor degetele. (Să-mi iau un laptop sau o secretară?)~ Adrian Nuţă Infinitul mic, iubindu-l pe cel Mare.

Loading...

Lasă un răspuns