Pune-te pe tine pe primul loc

1488784_473979456130063_3650750747542197255_nAtunci când am fost mici, ni s-a spus că este un act de egoism să ne punem pe noi înşine pe primul loc şi să facem ceea ce este bine pentru noi. Am început astfel să le facem pe plac celor din jurul nostru şi am ajuns să credem că ceea ce gândesc ei despre noi este mai important decât ceea ce gândim noi înşine. Această greşeală este foarte larg răspândită în lume şi generează o cantitate enormă de nefericire.
Maestrul meu, dr. Ihaleakalâ, s-a întors într-o zi de la plimbare şi mi-a spus:
– Mă simt foarte emoţionat, căci tocmai am înţeles că tot ce ne cere Dumnezeu este să avem grijă de noi înşine şi să spunem: „îmi pare rău. ” Asta-i tot!
Este cât se poate de simplu. Tot ce trebuie să facem noi este să încetăm să le mai facem pe plac celor din jurul nostru şi să ne punem întotdeauna pe noi pe primul loc.
Această idee îi sperie pe mulţi, căci noi trăim într-o societate care ne învaţă că accentul trebuie pus întotdeauna pe lumea exterioară, inclusiv în ceea ce priveşte responsabilitatea pentru acţiunile noastre.

Noi încercăm să le facem pe plac celor din jurul nostru, dar nu realizăm că dacă anumite lucruri nu funcţionează pentru noi, ele nu pot funcţiona nici pentru ceilalţi. Invers, atunci când ne punem pe noi înşine pe primul loc, noi le permitem inclusiv celorlalţi să facă acelaşi lucru. Cu alte cuvinte, le permitem să fie ei înşişi. Noi nu putem ajuta cu adevărat pe altcineva atât timp cât nu ne ajutăm mai întâi pe noi înşine. Dacă ai călătorit vreodată cu avionul, sunt convinsă că ai auzit instrucţiunea potrivit căreia trebuie să începi întotdeauna prin a-ţi pune masca de oxigen pe propria faţă, înainte de a ajuta pe altcineva să facă acelaşi lucru. Gândeşte-te puţin: ce bine le-ai putea face celorlalţi dacă te neglijijezi atât de mult pe tine însuţi încât devii incapabil să mai ajuţi pe cineva?

Dependenţa noastră faţă de lumea exterioară ne determină să căutăm aprobarea acolo unde nu o putem găsi. Noi ne dorim ca ceilalţi oameni să ne aprobe deciziile şi să ne iubească, dar de multe ori suntem incapabili să ne aprobăm şi să ne iubim noi înşine. De aceea, punem dorinţele celorlalţi mai presus de ale noastre, în speranţa că ne vor accepta şi ne vor iubi. Chiar dacă obţinem însă acceptarea lor în detrimentul propriei noastre identităţi, noi descoperim că nu suntem cu nimic mai fericiţi. Nimic nu poate umple golul lăsat de negare şi de incapacitatea de a ne accepta şinele real.

Pe de altă parte, atunci când aşteptăm ceva în schimbul favorurilor pe care le facem altora, iar aceştia nu ne oferă nimic, ne supărăm foarte tare, căci ei nu reacţionează conform aşteptărilor noastre. în acest fel, ne înlănţuim singuri, şi încercăm să îi înlănţuim şi pe ceilalţi.
În realitate, nimeni nu ne poate face decât acele lucruri pe care îi permitem noi să ni le facă şi pe care ni le facem cel mai adesea noi înşine. Oamenii ne tratează întotdeauna aşa cum ne tratăm singuri. Este greu să realizăm acest lucru, dar noi suntem întotdeauna responsabili pentru tot ce atragem în viaţa noastră, chiar dacă nu facem acest lucru în mod conştient. Realitatea noastră nu are nimic de-a face cu reacţiile celorlalţi faţă de noi, ci numai cu ceea ce acceptăm noi înşine. Tot ce se întâmplă în viaţa noastră reprezintă o reflexie a amintirilor şi programelor noastre sub- conştiente. De aceea, noi putem opta între a permite această reflexie şi a ne elibera de ea.

Singura modalitate prin care putem ieşi din acest cerc vicios constă în a ne pune întotdeauna pe primul loc, din toate punctele de vedere, nu doar în ceea ce priveşte nevoile noastre, ci şi în ceea ce priveşte acceptarea propriului destin. Noi suntem maeştrii acestui destin şi numai noi ne putem elibera de o soartă potrivnică, prin asumarea în proporţie de sută la sută a responsabilităţii, prin iertarea de sine, prin detaşare şi prin acordarea permisiunii noastre lui Dumnezeu de a ne şterge amintirile care nu ne mai sunt utile.
De multe ori, noi ne simţim singuri şi căutăm companie, dar în locurile cele mai nepotrivite. Adevărul este că noi nu suntem niciodată singuri, căci Dumnezeu este întotdeauna alături de noi. După cum obişnuieşte să spună maestrul meu, dr. Ihaleakală: „Nimic nu se compară cu tovărăşia lui Dumnezeu. ”

Într-adevăr, absolut nimic din lumea exterioară nu ne poate face cu adevărat fericiţi. Persoanele şi lucrurile din lumea exterioară nu ne pot oferi decât o satisfacţie temporară şi efemeră. Mai devreme sau mai târziu, ele dispar din viaţa noastră sau noi ne pierdem interesul faţă de ele, după care suferim din cauza pierderii lor. De aceea, cel mai bine este să priveşti întotdeauna în interiorul tău, căci aici se află împărăţia lui Dumnezeu, care conţine toate lucrurile de care ai nevoie. învaţă să te accepţi şi să te iubeşti cu adevărat pe tine însuţi, şi astfel îi vei accepta şi îi vei iubi mult mai uşor pe ceilalţi.
Ori de câte ori te pui pe tine însuţi pe primul loc, tu îţi transcenzi nevoia de aprobare din partea celorlalţi oameni şi te umpli de o bucurie independentă de circumstanţele exterioare. ~Mabel Katz

Dacă doriţi să rămână cu adevărat ceva bun din trecerea voastră prin lume, obişnuiţi-vă să dăruiți. Priviţi un izvor: animalele vin aici să-şi potolească setea, lângă el cresc plantele şi arborii, iar oamenii îşi clădesc locuinţele. De ce? Fiindcă el nu încetează să ofere tuturor apă curată. Izvorul ne învaţă că există o singură metodă adevărată pentru a crea şi întreţine viaţa, aceea de a dărui, de a da ce avem mai bun în inima şi sufletul nostru. Veți spune: „Dar de ce să dăm mereu? Atâția oameni sunt nerecunoscători! Ei nu recunosc nici măcar ce li se dăruiește.” Ei bine, este păcat că sunt ingraţi: ei vor rămâne săraci; şi cu atât mai bine pentru voi dacă sunteţi un izvor abundent: vă veţi îmbogăţi!”
Omraam Mikhaël Aïvanhov

Related Post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *