Sunt stapan pe propria mea putere ?

Loading...

putere _11207366_838780669544418_5374127211488204677_nAceastă întrebare importantă: „Sunt stăpân pe propria mea putere, sau încerc să mulţumesc pe altcineva?” ne provoacă să avem încredere în noi şi să facem alegerea îndrăzneaţă de a crede în capacitatea noastră înnăscută de a şti care e interesul nostru cel mai înalt. A fi stăpâni pe propria noastră putere, înseamnă să renunţăm la nevoia de a-i face pe ceilalţi asemănători nouă şi, în schimb, să ne onorăm pe noi înşine, chiar dacă alegerile noastre nu sunt conforme cu opinia generală. Pentru a fi stăpâni pe propria noastră putere, trebuie să fim curajoşi şi încrezători şi să avem tăria de a ne apăra interesele.

A fi stăpâni pe propria noastră putere ne cere să fim vulnerabili, să ne ascultăm vocea interioară şi să ne asumăm riscuri care ne scot în afara siguranţei oferită de lucrurile pe care le cunoaştem deja.
Revendicarea întregii noastre puteri înseamnă să aruncăm zarurile, să ne stabilim cea mai înaltă strategie şi să încercăm să ne facem cea mai frumoasă viaţă posibilă.

Nici unul dintre noi nu ştie cu adevărat dacă ceea ce gândeşte, ce vrea, sau ce crede, îi va aduce viitorul pe care-l doreşte. De prea multe ori considerăm că alţii ştiu mai bine decât noi. Este atât de uşor să ne minimalizăm capacităţile, pretinzând că: „Nu sunt sigur”, sau „Nu ştiu”, sau „Ei ştiu mai bine decât mine”. Dar nici una dintre aceste declaraţii nu ne va oferi pace sufletească sau forţă. De multe ori lăsăm să învingă temerile că nu suntem destul de puternici, de deştepţi, sau de merituoşi. A fi stăpâni pe puterea noastră înseamnă să onorăm faptul că fiecare dintre noi a fost pus pe acest Pământ cu tot ceea ce-i trebuie pentru a trăi o viaţă plină de scop şi semnificaţii. A fi stăpâni pe puterea noastră înseamnă să revendicăm credibilitatea şi unicitatea propriei noastre naturi umane. înseamnă să avem încredere că propria noastră strălucire ne va ghida. A fi stăpâni pe puterea noastră înseamnă să descoperim şi apoi să mărturisim ce este bine şi ce nu pentru noi. Atunci când suntem fideli adevărului nostru personal şi devenim stăpânii vieţii noastre, facem saltul plin de curaj al credinţei -atât de necesar pentru a ne depăşi temerile şi a-i înfrunta pe cei care vor să ne intimideze.
Nu contează cine suntem – cât de bogaţi, de faimoşi, de talentaţi sau de educaţi suntem. La un moment dat, fiecare dintre noi se va înfrunta cu necesitatea de a lua o hotărâre, de a-şi revendica puterea, ori de a-şi ceda puterea, prin încercarea de a mulţumi pe altcineva.

Pentru a ne crea viaţa pe care o visăm, ne trebuie o bază solidă pe care să construim persoana care suntem şi care să demonstreze lumii ce reprezentăm ca individ. Obţinem această bază de neclintit, trăind conform structurii propriei noastre integrităţi. Când avem tărie de caracter, avem rădăcinile adânc înfipte în adevărul nostru, ceea ce înseamnă că ne respectăm nevoile, dorinţele şi pe noi înşine. Atunci când trăim o viaţă integră, urmăm îndrumările care se aliniază perfect la dorinţele sufletului nostru. Atunci când suntem în acord cu şinele nostru superior, avem suficientă încredere în noi, pentru a ne urma inima. Putem sta drept şi spune adevărul despre cine suntem şi ce dorim, chiar dacă asta dezamăgeşte pe cineva.

Pe de altă parte, ştim când suntem şovăitori şi deconectaţi de la integritatea noastră, deoarece ne simţim timizi şi intimidaţi. Renunţăm la nevoile şi dorinţele proprii, pentru a putea câştiga iubirea altora. De fiecare dată când încercaţi să-i faceţi pe plac cuiva şi uitaţi de propriul vostru adevăr în favoarea respectivei persoane, vă cedaţi o parte din putere. Uitaţi cine sunteţi şi predaţi altcuiva hăţurile vieţii voastre.
Absolut în fiecare zi aveţi ocazia să vă revendicaţi dreptul de a vă apăra interesele, sau de a vă ceda puterea. Revendicarea puterii presupune apărarea celei mai înalte expresii de sine -onorând, în acelaşi timp, aspectele cele mai sacre şi înalte ale naturii noastre umane.

A fi stăpâni pe puterea noastră înseamnă să ne acceptăm aşa cum suntem. Inseamnă să ne acceptăm calităţile şi slăbiciunile,strălucirea şi defectele, indiferent ce cred ceilalţi despre noi. Atunci când ne trăim vieţile în mod integru, ne simţim suficient de puternici pentru a fi fideli propriilor noastre dorinţe.

De fiecare dată când ne trădăm integritatea personală, construim bariere care ne împiedică să ne transpunem visele în realitate. Dacă, indiferent în ce domeniu al vieţii noastre, nu acţionăm din integritate, sau trădăm propria noastră părere referitor la ceea ce considerăm că este bine sau rău pentru noi, cădem în capcana de a pune interesele lumii exterioare înaintea intereselor personale. în acel moment, întrerupem legătura cu puterea noastră imensă şi cu capacitatea noastră de a crea ceea ce ne dorim.

Atunci când nu suntem fideli integrităţii personale, tăiem legătura cu inteligenţa noastră înnăscută şi nu ne mai putem auzi vocea propriei noastre înţelepciuni interioare. Aceasta ne vorbeşte prin intermediul intuiţiilor noastre. Când nu avem încredere în intuiţie, ne plasăm puterea în exterior.
Recent am avut parte de o astfel de experienţă, când instinctul mi-a dat semnale repetate cum că ceva nu era în regulă, iar eu am continuat să ignor aceste semnale venite din interior, în luna decembrie a anului trecut, am cumpărat casa visurilor mele. Aşezată pe un deal cu vedere la oceanul Pacific, casa avea tot ce-mi doream, inclusiv peisaje a căror frumuseţe îţi lua respiraţia. Avea un singur defect: era puţin cam mică pentru mine şi fiul meu. Eu sunt genul de persoană care e întotdeauna încântată să aducă modificări într-o casă,aşa că am început să caut un arhitect care să mă ajute să fac din ea palatul perfect. După ce am discutat cu două persoane venite pentru această lucrare, l-am ales pe cel care mi-a spus tot ce mi-am dorit să aud – că voi avea proiectul pe care-l doream, că lucrarea se va încheia conform bugetului stabilit de mine şi că perioada de execuţie va fi de şase luni.

Dar nu s-a întâmplat aşa. După ce au trecut trei luni şi nici o parte din lucrare nu fusese predată conform planificării, am început să devin bănuitoare şi din ce în ce mai îngrijorată. Mă întâlneam cu arhitectul săptămânal, sperând că va spune ceva care să-mi micşoreze îngrijorarea. Deşi niciodată nu-mi dădea răspunsuri directe, îmi zâmbea mult şi spunea lucruri de genul: „Nu-ţi face griji. Totul este sub control. Ştiu ce fac”. Plecam de la aceste întâlniri săptămânale simţindu-mă un pic mai bine, dar vocea sâcâitoare din interior, care-mi spunea că lucrurile nu erau în regulă şi că nu-mi apăram suficient interesele, nu tăcea niciodată.

în general, sunt o femeie care dă dovadă de multă putere personală. în nici o altă situaţie – cu un angajat, cu agentul meu literar, cu un editor, sau cu prietenii – nu m-aş fi mulţumit, sub nici o formă, cu răspunsuri vagi. Dar, deoarece mi-am spus că această persoană este expertul, că el ştia mai multe decât mine şi pentru că-mi era şi prieten pe deasupra, m-am hotărât să nu iau nici o poziţie, mi-am ignorat vocea interioară şi mi-am băgat capul în nisip, încercând să pretind că totul era în regulă. Acum, când privesc lucrurile retroactiv, văd că pentru tot ceea ce nu am făcut, în final am plătit cu puterea mea. lată câteva exemple:
– Nu i-am dus contractul avocatului meu, pentru a-l citi.
– Nu am avut încredere în intuiţia mea de a cere o opinie din afară, atunci când termenele nu au fost respectate.
– întrucât arhitectul îmi era prieten, nu am cerut referinţe.
– Nu am recunoscut niciodată faptul că mi-am pierdut încrederea în el, nici faţă de el, nici faţă de mine.

Bineînţeles, mai existau şi alte alternative. Puteam să-i cer arhitectului să întrerupă celelalte lucrări şi să respecte termenele stabilite cu mine. Puteam să chem un alt arhitect care să verifice ce se lucrase deja şi să-mi spună exact ce se întâmplă. Dar teama de a avea o confruntare directă cu omul pe care-l angajasem şi să risc astfel ca el să nu mă mal placă, m-au făcut să păstrez tăcerea şi să pierd mult mai mulţi bani decât aş vrea să recunosc – şi ca timp, o întârziere de un şi jumătate. Greşeala mea a fost costisitoare; a voastră nu trebuie să fie la fel.

V-am împărtăşit această experienţă, pentru a demonstra cât de uşor ne putem ceda puterea în favoarea unei persoane sau a unei situaţii şi cât de tentant este, uneori, să-ţi ignori vocea interioară.Intuiţiile noastre sunt ca un barometru; ele ne arată când ne cedăm puterea altcuiva. Instinctul ne şopteşte la ureche: „Trezeşte-te şi fii atent. Ceva nu este în regulă. N-ar trebui să te trateze astfel”.
Instinctele noastre reprezintă bătaie în uşă care spune: „Hei tu, cel de acolo, ceva nu este în regulă! Nu mai continua să faci acest lucru!”
Dacă ne facem mici şi ne este teamă de confruntare, există posibilitatea să ne simţim prea intimidaţi pentru a ne spune părerea. S-ar putea să considerăm că alţii ştiu mai multe, sunt mai deştepţi, sau au mai multă experienţă şi, de aceea, autoritatea lor nu ar trebui contestată.
Dar atunci când ne negăm instinctele naturale şi punem fericirea altora înaintea fericirii noastre, ne îndepărtăm de adevărul nostru şi ne dăruim puterea pe o tavă de argint.
Pentru a fi complet stăpâni pe puterea noastră, trebuie să acceptăm ideea de confruntare. Trebuie să ne permitem să facem ceva valuri.
Trebuie să avem încredere că este mai important să ne apărăm interesele, decât să obţinem aprobarea celorlalţi.

A face plăcere celorlalţi este un obicei pe care unii dintre noi l-au căpătat din copilărie. Am învăţat că, dacă făceam ceva anume – dacă eram drăguţi, dansam, eram politicoşi, sau luam note bune la şcoală – puteam obţine afecţiunea şi aprobarea pe care o doream. Unii dintre noi au învăţat să renunţe la propriile nevoi, pentru binele familiei. Ne-am păstrat opiniile pentru noi. Am tăcut, chiar dacă de-abia aşteptam să ne spunem părerile. Am preferat să urmăm mai degrabă turma,decât să facem valuri. Pentru cei mai mulţi dintre noi, acest tipar comportamental a fost determinat de interacţiunile cu părinţii. Acum, acest obicei este adânc gravat în psihicul nostru. Am învăţat să renunţăm la puterea noastră, pentru a primi aprobarea celorlalţi. Ne negăm darul de a vorbi, de a ne spune părerile şi de a ne exprima în mod autentic. Obligaţiile, impunerile care încep cu „ar trebui” şi vinovăţia, devin cei care ne dictează faptele.

Atunci când suntem blocaţi în tiparul de a face plăcere celorlalţi, nu avem posibilitatea să facem alegeri clare. Suntem stăpâniţi de dorinţa de a satisface dorinţele celorlalţi, ca să fim iubiţi. Pentru a fi stăpâni pe puterea noastră, trebuie să avem posibilitatea de a spune nu. Trebuie să renunţăm la a mai avea nevoie de aprobarea celorlalţi şi la dorinţa a-i face pe ceilalţi fericiţi. Adevărul este că nu vom fi plăcuţi de toată lumea şi nici nu este treaba noastră să-i facem pe alţii fericiţi – la fel cum nu este nici treaba lor să ne facă pe noi fericiţi.

E atât de uşor să ne cedăm puterea pentru a le face plăcere partenerilor, sau pentru a ne alina familiile. Dar, dacă alegerile pe care le facem ne fură prea mult din timpul nostru, dacă ele ne privează de bucurie sau de pacea interioară, sau dacă ne împiedică să ne exprimăm darurile noastre creatoare, atunci ele sunt încălcări pe care continuăm să le facem împotriva sufletului nostru. Aceste încălcări, nu numai că ne afectează într-un mod negativ, dar îi afectează pe toţi cei din jur. Atunci când nu avem grijă de noi, deoarece încercăm să-i facem pe alţii fericiţi, ne umplem de resentimente exact faţă de persoanele pe care încercăm să le mulţumim.

Această întrebare ne permite să fim stăpâni pe noi şi să fim clari în ceea ce priveşte priorităţile noastre. Dacă opţiunea mea este de a mă ignora atunci când simt nevoia disperată de a avea grijă de mine, voi ajunge să am resentimente exact faţă de cei pe care i-am considerat a fi mai importanţi decât mine. Chiar dacă voi încerca toată ziua să fiu fericit(ă) şi plăcut(ă), în subconştient, eu sunt supărat(ă), deoarece am făcut o alegere care mi-a răpit din forţă. Acest sentiment ascuns va ieşi în mod inevitabil la suprafaţă, oricât de mult aş încerca să neg ceea ce simt.

Pierdem, ori de câte ori ne cedăm puterea şi minimalizăm importanţa propriilor noastre nevoi. Mulţi oameni cu care lucrez consideră că ei înşişi nu contează prea mult. Ei cred că e bine să renunţe la ei înşişi, atâta timp cât fac pe altcineva fericit. îşi spun că sunt suficient de puternici pentru a suporta faptul că se neglijează pe ei, atâta timp cât fac acest lucru pentru fericirea altcuiva. Sau îşi spun că asta e menirea lor – de a se sacrifica. Deseori, asta ni se spune când suntem tineri şi acest lucru ne face să renunţăm la noi şi să jucăm rolul martirului. De fiecare dată când ne ignorăm dorinţele pentru a face pe plac altcuiva, întrerupem legătura cu capacitatea noastră de a ne iubi şi hrăni sufletele.

Vă rog reţineţi că a mulţumi pe cineva nu înseamnă a avea grijă de acel cineva. Este important de reţinut că nu putem avea grijă de altcineva, dacă nu avem grijă mai întâi de noi. Când ne vom întreba, dacă alegerile pe care le facem provin dintr-o poziţie de putere personală, sau din dorinţa noastră de a mulţumi pe altcineva, vom fi forţaţi să ne confruntăm cu modurile subtile – şi uneori nu chiar atât de subtile – prin care ne agresăm propria persoană.
Debbie Ford

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *