Evolutia personala

11960267_1066244296722140_2798030085934632250_nNimeni nu este răspunzător de evoluţia voastră personală. Insăşi acceptarea acestui fapt vă dă putere. Iată-vă pe drumul progresului, al evoluţiei.
Insă noi creăm zei, sau ne refugiem pe lângă vreun guru, pentru a scăpa de responsabilitatea pe care o implică viaţa şi evoluţia. Incercăm să plasăm răspunderea noastră unei alte fiinţe. în cazul în care nu credem în zei sau în guru, avem tendinţa să fugim de răspundere prin intermediul drogului, a intoxicaţiei, prin tot ceea ce crează inconştienţă, în acelaşi timp, faptul de a arunca răspunderea într-un asemenea mod este absurd, pueril, copilăresc. Acest fapt nu face decât să întârzie clipa în care va trebui să facem faţă problemei, acest fapt nu o rezolvă. Putem acţiona astfel până la moarte. Problema va continua să existe şi, în următoarea noastră renaştere, totul va fi la fel.
 
Din momentul în care deveniţi conştienţi de responsabilitatea voastră, toate ieşirile care duc spre inconştienţă se închid. Dorinţa de a fugi este o nebunie, responsabilitatea reprezentând o extraordinară şansă de evoluţie. Lupta pe care ea o întreţine permite dezvoltarea unui nou clement. A deveni conştienţi însemnă a înţelege că totul depinde de voi. Chiar şi zeii voştri, care sunt un produs direct al imaginaţiei voastre, în definitiv, totul este în voi, şi voi purtaţi răspunderea. Nu este nimeni acolo pentru a vă asculta justificările – nu există o curte de apel.
Sunteţi pe deplin responsabili.în plus, sunteţi singuri, absolut singuri. Acest lucru trebuie să-l Înţelegeţi cu claritate.
Odată cu conştiinţa se naşte solitudinea. Cu cât conştiinţa voastră se lărgeşte, cu atât mai mult creşte sentimentul solitudinii. Nu încercaţi să fugiţi de această realitate întorcându-vă spre societate, prieteni, asociaţi, mulţime. Nu fugiţi! Solitudinea este un fenomen semnificativ: întregul proces de evoluţie converge către ea. Conştiinţa voastră s-a lărgit atât de mult, încât ea vă revelează realitatea solitudinii voastre. De altfel, tocmai prin intermediul ei atingeţi iluminarea.
 
Solitudine nu înseamnă izolare. Sentimentul izolării apare atunci când încercăm să scăpăm de solitudine că nu suntem dispuşi s-o acceptăm. Dacă încercaţi să vă sustrageţi realităţii solitudinii, veţi avea impresia de izolare. Şi atunci vă întoarceţi spre mulţime sau spre vreun mijloc oarecare de intoxicare ce vă va face să uitaţi această impresie. Izolarea îşi va crea propriile sale mijloace magice care duc la uitare.
Dacă puteţi să rămâneţi singuri, absolut singuri, fie şi doar o singură clipă, ego-ul va muri, eul va muri. Explodaţi… nu mai sunteţi… Ego-ul nu există în sine; el este întotdeauna în relaţie cu cineva. De fiecare dată când sunteţi singuri, se produce un miracol: ego-ul se subţiază.
Deci dacă aveţi curajul să rămâneţi singuri, treptat ego-ul se va dizolva. El nu va mai putea exista mult timp. A alege să rămâi singur, este un act cu totul conştient si deliberat, mult mai deliberat decât sinuciderea. De fapt, în singurătate ego-ul nu poate exista; dimpotrivă, el este
prezent în cazul sinuciderii. Persoanele egotice sunt mai înclinate spre sinucidere. Sinuciderea
nu relevă, în nici un caz, starea de solitudine; ea nu poate avea loc decât în relaţie cu cineva.
Prin ea, ego-ul nu suferă. Dimpotrivă, el creşte. El se îndreaptă spre o nouă naştere având mai
multă forţă ca niciodată.
Solitudinea slăbeşte eul. Nu mai există nimic cu care am putea fi în relaţie, şi – datorită acestui fapt – ego-ul nu poate exista. în consecinţă, dacă sunteţi gata să acceptaţi solitudinea, fără cea mai mică ezitare – fără dorinţa de a fugi – sau de a vă întoarce dacă acceptaţi realitatea solitudinii voastre aşa cum este ea, aceasta devine o ocazie extraordinară. Sunteţi ca o sămânţă, care conţine o mulţime de posibilităţi. Amintiţi-vă însă că sămânţa trebuie să explodeze, astfel încât planta să poată creşte. Ego-ul este la fel ca o sămânţă, el este o posibilitate. Când el se deschide, în voi se naşte Divinul. Divinul nu este nici eu, nici tu: el este unul. Şi tocmai solitudinea vă conduce la această unitate.
 
Este posibil – de asemenea – să creaţi ceva care să înlocuiască aceasta unitate. Hinduşii se consideră un grup, la fel creştinii, la fel musulmanii; India se pretinde unitară, la fel ca şi China: acestea sînt moduri de a substitui unitatea. Unitatea în sine nu poate fi decât rezultatul unei solitudini perfecte.
O mulţime se poate pretinde unită, dar ea se opune – în mod invariabil – unui alt lucru.
Datorită faptului că îi împărtăşiţi opiniile, vă simţiţi în armonie. în mulţime responsabilitatea individuală dispare. Ideea de a da foc unei moschei sau unui templu nu vă va veni atunci cînd sunteţi singuri; în schimb nu veţi ezita să o faceţi în calitate de element al unui grup, deoarece – în acest caz – răspunderea voastră individuală nu va mai fi angajată. Intr-un grup sunt responsabili toţi şi niciunul. Nu există o conştiinţă inividuală, ci o conştiinţă de grup. Astfel regresaţi, redevenind asemenea animalului.
Mulţimea nu este decât un substituit al sentimentului de solitudine. Cei care înţeleg acest lucru, cei care sunt conştienţi de responsabilitatea lor în calitate de fiinţe umane, care sunt conştienţi de proba dificilă, grea, prin care trebuie să treacă omenirea, nu vor alege substituirea.
Ei vor accepta faptele aşa cum sunt ele şi nu vor crea ficţiuni. Ideologiile religioase şi politice nu sunt decât ficţiuni care generează un iluzoriu sentiment de unitate.
Unitatea nu există decât atunci când sunteţi fără ego, iar ego-ul nu poate muri decât dacă există o completă solitudine. Când sunteţi absolut singuri, nu mai sunteţi. Clipa de solitudine vă face să explodaţi. Vă răspândiţi în infinit. Iată ce trebuie înţeles prin evoluţie; ea nu este nimic altceva. Şi dacă am adoptat denumirea de revoluţie, aceasta am făcut-o datorită faptului că desfăşurarea acestui proces nu este inconştientă. Puteţi fi fără ego sau puteţi rămâne cu ego-ul vostru. Depinde de voi.
 
Primul lucru care trebuie făcut este să acceptăm solitudinea ca fapt primordial şi să învăţăm să trăim cu ea. Nu să creăm situaţii imaginare. Dacă o faceţi nu veţi putea cunoaşte adevărul.
Deoarece în acest caz sunt proiectate, create, stări fictive; sunt cultivate pseudo-ade-văruri ce vă împiedică să cunoaşteţi ceea ce este. Trăiţi realitatea solitudinii. Dacă reuşiţi, dacă între voi şi această realitate nu se interpune nimic, vă este revelat adevărul. Fiecare fapt revelează adevărul, cu condiţia de a fi văzut în profunzime.
In consecinţă, trăiţi realitatea responsabilităţii voastre, realitatea solitudinii voastre. Dacă reuşiţi, va avea loc explozia. Drumul este anevoios, dar altul nu există. Tocmai dificultatea, tocmai acceptarea adevărului sunt cele care vă duc în punctul de explozie. Numai atunci extazul se manifestă, nu înainte. Dacă ar fi venit din întâmplare, el nu ar fi avut nici o valoare, deoarece nu l-aţi fi meritat. Nu aţi fi avut capacitatea de a-1 sesiza, această capacitate fiind produsul disciplinei.
Dacă ajungeţi să realizaţi faptul că sunteţi responsabili de propria persoană, disciplina urmează ca o consecinţă firească. Nu poate fi altfel. Dar disciplina la care ne referim nu provine dintr-o constrângere exterioară. Ea provine din propria voastră persoană, toate actele voastre se derulează în ordine. Nu veţi mai spune nici măcar un singur cuvânt superficial.
Fiind conştienţi de solitudinea voastră, începeţi să simţiţi – de asemenea – angoasa celorlalţi. Simţind-o, nu vă mai comportaţi superficial niciodată, deoarece sunteţi răspunzători nu numai pentru voi înşivă, ci şi pentru alţii. Faptul de a trăi propria voastră solitudine vă face capabili să o înţelegeţi pe aceea a tuturor fiinţelor umane. Fiul ştie că tatăl lui este singur; soţia ştie că soţul ei este singur; soţul ştie că soţia sa este singură. Şi, imediat ce cunoaşteţi acest lucru, nu puteţi să nu fiţi plini de compasiune.
 
Dorinţa de a poseda provine din teama de solitudine. Neputând să suportăm solitudinea, căutăm compania cuiva. Dar cum prezenţa oamenilor este instabilă, ne întoarcem către obiecte. Faptul de a trăi cu o femeie nu este uşor, acela de a trăi cu o maşină este însă mai simplu. Deci, până la urmă, nevoia de posesie se răsfrânge asupra obiectelor.
Poate veţi încerca chiar o transformarea persoanelor în obiecte, modelându-le astfel încât ele să-şi piardă personalitatea, individualitatea. Soţia devine un obiect – ea nu mai este o fiinţă umană; soţul devine un obiect – el nu mai este o fiinţă umană.
Dacă deveniţi conştienţi de solitudinea voastră, deveniţi conştienţi şi de aceea a altora, caz în care recunoaşteţi faptul că dorinţa de posesie este nefirească. Iar renunţarea voastră nu mai este pozitivă, ea este umbra negativă a solitudinii voastre. Deveniţi astfel ne-posesivi. Puteţi astfel să iubiţi, să nu mai fiţi doar un sot sau doar o soţie.
Odată cu ne-posesiunea se naşte compasiunea şi austeritatea; şi -de asemenea – inocenţa.
Faptul de a nega realităţile vieţii nu este inocenţă, ci viclenie. Vă iluzionaţi pe voi înşivă şi pe alţii. Dar când aveţi curajul să trăiţi cu faptele aşa cum sunt, dobândiţi inocenţa – o inocenţă necăutată. Voi sunteţi inocenţa.
După părerea mea, inocenţa este singurul scop ce trebuie atins. Dacă sunteţi inocenţi,beatitudinea divină nu va întârzia nici o clipă să vină asupra voastră. A fi inocent însemnă a putea primi Divinul, a face parte integrantă din Divin. Când sunteţi în stare de inocenţă, oaspetele tocmai bate la uşa voastră: găzduiţi-l.
Inocenţa nu este o stare cultivabilă, în măsura în care a cultiva implică o constrângere.
Constrângerea este un calcul. Iar inocenţa este în afara oricărui calcul. în domeniul ei orice
calcul devine imposibil.
A fi inocent însemnă a avea un spirit religios. Odată cu inocenţa se atinge culmea adevăratei realizări. Numai că adevărata inocenţă este, în mod obligatoriu, produsul unei revoluţii conştiente şi nu acela al evoluţiei colective – inconştiente. Omul este singur. El este liber să aleagă cerul sau infernul, viaţa sau moartea, extazul realizării sau mizeria a ceea ce numim în mod obişnuit viaţă.
Sartre scria undeva: „Omul este condamnat să fie liber.” Voi puteţi alege între cer şi infern.
Libertatea implică faptul că putem alege unul din ele. Dacă nu puteţi alege decât infernul nu va mai exista alegere, nici libertate. Iar cerul, fără posibilitatea de alegere a infernului, va reprezenta el însuşi infernul. Decizia indică întotdeauna o alternativă. Ea nu însemnă că nu puteţi alege decât binele. Caz în care nu ar putea fi vorba de libertate.
Dacă faceţi o alegere greşită, libertatea este o condamnare. Pe când dacă luaţi o decizie bună, ea se manifestă prin bucurie. Sunteţi în întregime răspunzători de deciziile voastre.
Dacă sunteţi pregătiţi, din interiorul fiinţei voastre va ieşi la suprafaţă o nouă dimensiune: dimensiunea revoluţiei. Evoluţia s-a sfârşit. De acum încolo aveţi nevoie de altceva, de o revoluţie care vă va deschide noi orizonturi. Iar această revoluţie este individuală; ea este interioară.
Osho

Related Post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *