Lumina constiintei si egoul

Loading...

552740_352105914861542_979219673_nAtunci când observaţi inconştienţa care vă caracterizează, cea care face posibilă observarea este chiar conştiinţa ce răsare în voi, este chiar trezirea. Lupta cu egoul nu poate avea sorţi de izbândă, aşa cum lupta cu întunericul nu are sorţi de izbândă.

loading...

Lumina conştiinţei este tot ceea ce vă trebuie.

Voi sunteţi acea lumină.

Primul aspect al acestui adevăr îl reprezintă înţelegerea faptului că starea „normală” de spirit a majorităţii fiinţelor umane implică într-o mare măsură ceea ce am putea denumi o disfuncţie sau chiar nebunie. Anumite învăţături ce stau la baza hinduismului se apropie poate cel mai mult de perceperea acestei disfuncţii ca formă de boală mentală colectivă. Textele fundamentale ale hinduismului o denumesc maya, vălul iluziei. Ramana Maharshi, unul dintre cei mai mari înţelepţi ai Indiei, afirmă fără ocolişuri: „Mintea este maya.”

Conform învăţăturilor creştine, starea colectivă normală a umanităţii este cea de „păcat originar”. Cuvântul păcat a fost foarte greşit înţeles şi interpretat, în traducere literală din greaca veche în care a fost scris Noul Testament, a păcătui înseamnă a rata esenţialul existenţei umane, înseamnă a trăi fără pricepere, orbeşte şi, din această cauză, a suferi şi a provoca suferinţă. Şi de data aceasta termenul, eliberat de bagajul cultural şi de interpretări greşite, trimite înspre disfuncţia inerentă condiţiei umane.

Teama, lăcomia şi dorinţa de putere sunt forţele motivaţionale în plan psihologic ce dau naştere nu doar războaielor şi violenţei între naţiuni, triburi, religii şi ideologii, ci şi unui conflict nesfârşit la nivelul relaţiilor interpersonale. Ele provoacă o deformare a modului de a-i percepe pe ceilalţi şi a percepţiei de sine. Din cauza lor interpretaţi greşit fiecare situaţie şi ajungeţi la acţiuni nechibzuite de la care aşteptaţi o eliberare de frică şi o satisfacere a nevoii de mai mult, o gaură fără fund ce nu va putea fi umplută vreodată.

Nu deveniţi mai buni încercând să fiţi buni, ci găsind bunătatea care deja se află în voi şi permiţându-i să iasă la iveală. Dar acest lucru este posibil doar dacă se schimbă ceva fundamental în starea voastră de conştiinţă.

Cea mai mare realizare a umanităţii nu este reprezentată de operele sale din domeniul artei, ştiinţei sau tehnologiei, ci rezidă în conştientizarea, de către individ, a propriei disfuncţii, a nebuniei sale. Această conştientizare a apărut deja câtorva persoane, în trecutul îndepărtat. Un om pe nume Gautama Siddhartha, care a trăit în India în urmă cu 2600 de ani, a fost poate primul care a experimentat-o, cu o claritate absolută. Mai târziu i-a fost conferit titlul de Buddha. Buddha înseamnă „cel trezit”. Cam în aceeaşi perioadă a apărut în China un alt învăţător spiritual timpuriu al umanităţii. Numele sau era Lao Tzu. El şi-a lăsat moştenire învăţăturile sub forma uneia dintre cele mai profunde cărţi spirituale care au fost scrise vreodată, Tao Te Ching.

Conştientizarea este, desigur, echivalentă cu apariţia sănătăţii, cu începutul vindecării şi transcendenţei. Pe planetă îşi făcea apariţia o dimensiune nouă de conştiinţă, o primă tentativă de înflorire. Apoi acei oameni rari au vorbit contemporanilor lor. Au vorbit despre păcat, despre suferinţă, despre iluzie. Le-au spus celorlalţi: „Priviţi-vă vieţile. Observaţi ceea ce faceţi, suferinţa pe care o creaţi.” Apoi au arătat posibilitatea trezirii din coşmarul colectiv al existenţei umane „normale”. Au arătat calea.

În curând, un procent semnificativ din populaţia planetei va recunoaşte, dacă nu a făcut-o deja, că umanitatea se confruntă acum cu o alegere totală: să evolueze sau să piară. Un număr încă relativ mic, dar în creştere rapidă, de oameni experimentează deja în ei înşişi ruperea de vechile tipare ale minţii egocentrice şi manifestarea unei noi dimensiuni a conştiinţei.

In centrul noii conştiinţe se află transcenderea gândirii, capacitatea recent descoperită de a ne ridica deasupra gândurilor, de a realiza în noi înşine o dimensiune infinit mai vastă decât cea reprezentată de gândire. Din acel moment identitatea voastră, sentimentul propriei fiinţe nu va mai fi derivat din fluxul necontenit al gândurilor pe care, în cazul fostei conştiinţe, le luaţi drept voi înşivă. Ce uşurare să realizezi că eu nu sunt „vocea din mintea mea”.

Atunci cine sunt eu?

– Cel care vede toate acestea.

Conştiinţa care precedă gândul, spaţiul în care apare gândul — sau emoţia sau percepţia senzorială.

Egoul nu înseamnă altceva decât identificarea cu forma, în primul rând cu forma gândurilor. Dacă răul există în vreun fel — şi există, dar la modul relativ, nu absolut — atunci definiţia sa este aceasta: identificarea completă cu forma — forma fizică, forma mentală, forma emoţională. De aici decurge totala necunoaştere a legăturii individului cu întregul, a unităţii intrinseci cu oricare „altul” şi totodată cu Sursa. Această ignoranţă este păcatul originar, suferinţa, iluzia. Iar atunci când această iluzie a separării totale fundamentează şi domină tot ceea ce gândesc, spun şi fac, ce fel de lume voi crea eu?

Dacă structurile minţii umane nu se vor schimba, vom sfârşi mereu prin a recrea în esenţă aceeaşi lume, aceleaşi forme ale răului, aceeaşi disfuncţie.

Sub ceea ce se vede la suprafaţă există nu doar o legătură între toate elementele, ci şi legătura lor cu Sursa vieţii din care au apărut. Chiar şi o piatră, dar mai degrabă o floare sau o pasăre vă pot arăta drumul înapoi către Dumnezeu, către Sursă, către voi înşivă. Atunci când le priviţi, le ţineţi în mână ori le lăsaţi să existe fără să le ataşaţi un cuvânt sau o etichetă mentală, în voi va răsări un sentiment de veneraţie şi de uimire. Esenţa lor vi se va revela în tăcere şi totodată va reflecta înapoi către voi propria voastră esenţă — iată ce percep marii artişti şi reuşesc să transmită prin arta lor.

Când veţi înceta să acoperiţi lumea cu cuvintele şi etichetele voastre, viaţa vi se va îmbogăţi cu un sentiment al miraculosului care s-a pierdut cu mult timp în urmă, atunci când umanitatea, în loc să se folosească de gândire, s-a lăsat posedată de ea. Viaţa voastră recapătă o anumită profunzime.

Lucrurile îşi recâştigă prospeţimea, noutatea. Iar cel mai mare miracol constă în experimentarea sinelui vostru esenţial ca precedând orice cuvânt, gând, etichetă mentală sau imagine. Pentru ca acest lucru să fie posibil va trebui să clarificaţi percepţia Eului, a Fiinţei, extrăgând-o dintre toate acele noţiuni cu care s-a amestecat, adică s-a identificat. Această clarificare face subiectul cărţii de faţă.

Gândirea fără conştientizare este principala problemă a existenţei umane. Gândirea este doar un aspect minuscul al conştiinţei ce ne reprezintă.

Nevoia imperioasă inconştientă a individului de a-şi consolida identitatea prin asocierea cu un obiect face parte integrantă din structura minţii egocentrice.

Una dintre structurile mentale cele mai elementare prin care se naşte egoul este identificarea. Cuvântul „identificare” este derivat din latinul idem, care înseamnă „acelaşi” şi facere, care înseamnă „a face”. Aşadar, atunci când mă identific cu ceva, „fac să fie asemenea”. Asemenea cui? Asemenea mie. Investesc un sentiment de sine în lucrul respectiv, iar el ajunge să facă parte din „identitatea” mea. Unul dintre nivelurile de identificare cele mai elementare este cel cu lucrurile: jucăria mea lasă loc mai târziu maşinii mele, casei mele, hainelor mele şi aşa mai departe. Încerc să mă regăsesc in lucruri, dar nu reuşesc niciodată cu adevărat, aşa că sfârşesc prin a mă pierde în ele. Aceasta este soarta egoului.

„Fericiţi cei săraci cu duhul”, spunea Isus, „că a lor este împărăţia cerurilor”. Ce înseamnă „săraci cu duhul”? Lipsiţi de bagaje interioare, de identificări. Nici cu lucruri, nici cu vreun fel de concepte mentale care să conţină într-o măsură oricât de mică noţiunea sinelui. Şi ce este „împărăţia cerurilor?” Bucuria simplă, dar profundă a Fiinţării, care rămâne atunci când renunţaţi la identificări şi deveniţi astfel „săraci cu duhul”.

Dacă daţi la o parte un gen de identificare, egoul va găsi repede un altul, în ultimă instanţă, lui nu-i pasă cu ce se identifică, câtă vreme are o identitate.

Credinţa că voi aveţi dreptate şi ceilalţi greşesc reprezintă unul dintre tiparele principale ale minţii egoiste, una dintre principalele forme de inconştienţă.

Egoul tinde să echivaleze predicatul „a avea” cu Fiinţarea: am, deci sunt. Şi cu cât am mai mult, cu atât sunt mai mult. Egoul trăieşte prin comparaţie. Modul în care sunteţi văzuţi de ceilalţi devine modul în care vă vedeţi voi înşivă.

Modul în care vă văd ceilalţi devine oglinda care vă spune cum sunteţi şi cine sunteţi.

Sentimentul propriei valori pe care îl are egoul este în majoritatea cazurilor legat de valoarea pe care o aveţi în ochii celorlalţi. Aveţi nevoie ca ceilalţi să vă dea un sentiment de sine, iar dacă trăiţi în cadrul unei culturi în care valoarea personală este în foarte mare măsură echivalentă cu ceea ce deţineţi şi cu cât de mult deţineţi, veţi fi condamnaţi, în cazul în care nu puteţi vedea dincolo de această amăgire colectivă, să vânaţi lucruri tot restul vieţii voastre, cu speranţa zadarnică de a găsi valoarea şi desăvârşirea sentimentului de sine prin intermediul lor.

Ataşamentul faţă de lucruri cade de la sine atunci când nu mai căutaţi să vă regăsiţi în ele.

Între timp, fiţi doar conştienţi de acest ataşament. Se poate ca în anumite cazuri să nu fiţi conştienţi că sunteţi ataşaţi — adică identificaţi — cu ceva, până când pierdeţi lucrul respectiv sau până când apare riscul pierderii sale. Dacă în această situaţie vă supăraţi, vă panicaţi şi aşa mai departe, înseamnă că sunteţi ataşaţi, în momentul în care deveniţi conştienţi de faptul că vă identificaţi cu un lucru, identificarea respectivă nu mai este totală. „Eu sunt conştiinţa care conştientizează acest ataşament.” Acesta este începutul transformării conştiinţei.

Dorinţa: nevoia de mai mult

Egoul se identifică cu a avea, dar satisfacţia pe care i-o procură ceea ce are este relativ superficială şi de scurtă durată. Adânc în el rămâne ascuns un sentiment de nemulţumire, de incomplet, de „insuficient”, „încă nu am suficient”, prin care egoul vrea să spună: „încă nu sunt suficient”.

Niciun ego n-ar avea viaţă lungă în lipsa dorinţei de mai mult.

De aceea, dorinţa de mai mult este cea care îl menţine în viaţă, într-o mult mai mare măsură decât îl ţine ceea ce are. Mai mult decât vrea să aibă, egoul vrea să îşi dorească. Şi astfel, satisfacţia de suprafaţă oferită de posesiuni este întotdeauna înlocuită cu dorinţa de mai mult. Aceasta este nevoia psihologică de mai mult, ceea ce înseamnă nevoia de mai multe lucruri cu care să vă identificaţi. Este o nevoie asemănătoare unui viciu, nu una autentică.

În unele cazuri, nevoia psihologică de mai mult sau sentimentul de insaţietate care îi este atât de caracteristic egoului este transferată la nivel fizic, devenind astfel o foame insaţiabilă.

Majoritatea egourilor au dorinţe contradictorii. La răstimpuri se răzgândesc în privinţa lucrurilor pe care le vor sau se poate să nu ştie nici măcar ce vor, în afara faptului că nu vor ceea ce este: momentul prezent. Disconfort, neastâmpăr, plictiseală, nelinişte, insatisfacţie, toate acestea sunt rezultatul dorinţei neîmplinite.

Nevoia fizică de hrană, apă, adăpost, haine şi bunuri elementare ar putea fi împlinită cu uşurinţă în cazul tuturor oamenilor de pe planetă, dacă n-ar exista dezechilibrul resurselor creat de nevoia nesăbuită şi rapace de mai mult, lăcomia egoului.

Formele mentale ale cuvintelor „mie”, „mine”, „mai mult decât”, „vreau”, „am nevoie”, „trebuie să am” şi „nu îndeajuns” ţin nu de conţinut, ci de structura egoului. Conţinutul este interşanjabil.

Câtă vreme nu veţi recunoaşte acele forme mentale în interiorul vostru, câtă vreme ele rămân la nivel inconştient, veţi continua să credeţi în ceea ce vă spun ele; veţi fi condamnaţi să acţionaţi pornind de la acele gânduri inconştiente, condamnaţi să căutaţi şi să nu găsiţi — deoarece atunci când operează respectivele forme mentale nu veţi putea fi satisfăcuţi de nicio posesiune, de niciun loc, de nicio persoană sau împrejurare. Niciun conţinut nu vă va satisface, atâta vreme cât structura egoistă rămâne neschimbată. Nu veţi fi fericiţi indiferent ce aveţi sau obţineţi. Veţi fi mereu în căutare de altceva ce promite o mai mare satisfacţie, promite să desăvârşească sentimental incomplet de sine şi să umple acel gol pe care-l simţiţi în interior.

Identificarea cu corpul

În afară de obiecte, o altă formă elementară de identificare este cea cu corpul „meu”, în primul rând, corpul este de bărbat sau de femeie, astfel că sentimentul de a fi bărbat sau femeie preia o parte semnificativă a sentimentului de sine în cazul majorităţii oamenilor. Apartenenţa la o anumită categorie sexuală devine identitate. Identificarea aceasta este încurajată de la o vârstă timpurie şi impune respectarea unui rol, a unor tipare de comportament condiţionate care vă afectează toate aspectele vieţii, nu doar sexualitatea.

Infăţişarea fizică este cea care are un rol foarte mare în privinţa modului în care se percepe fiecare pe sine: robusteţea sau aspectul filiform frumuseţea sau urâţenia, toate percepute prin raportare la ceilalţi, în cazul multor oameni, sentimentul propriei valori este legat în mod intim de forţa lor fizică, de modul plăcut în care arată, de forma fizică şi de aspectul exterior. Nu puţini sunt cei care îşi simt diminuată valoarea personală din cauză că-şi percep trupul ca fiind urât sau cu imperfecţiuni.

Abţinerea de la identificarea cu corpul nu înseamnă neglijarea, dispreţuirea sau neîngrijirea corpului. Dacă este robust sau frumos, vă puteţi bucura de aceste însuşiri şi le puteţi aprecia —atâta vreme cât vor dura. Puteţi, de asemenea, să vă îmbunătăţiţi condiţia fizică printr-o alimentaţie adecvată şi prin exerciţii.

Nu doar cei cu corpuri plăcute sau aproape perfecte au tendinţa de a crea sinonimie între corp şi ceea ce sunt ei. Vă puteţi la fel de uşor identifica cu un corp „problematic” şi îngloba imperfecţiunea, boala sau dizabilitatea corpului în identitatea voastră. După care puteţi gândi şi vorbi despre voi ca fiind „suferinzi” de cutare sau cutare boală cronică sau de cutare dizabilitate. Primiţi multa atenţie din partea doctorilor şi a celorlalţi care vă confirmă constant identitatea conceptuală de suferind sau pacient. Atunci vă agăţaţi în mod inconştient de boală, deoarece a devenit cea mai importantă parte din ceea ce percepeţi a fi voi înşivă. A devenit o altă formă mentală cu care egoul se poate identifica. Odată ce şi-a găsit o identitate, egoul nu mai vrea să renunţe la ea. În mod uimitor, nu rareori egoul aflat în căutarea unei identităţi mai solide îşi poate crea boli — şi chiar o face — cu scopul de a se consolida prin intermediul lor.

Percepţia corpului interior

Deşi identificarea cu corpul reprezintă una dintre cele mai elementare forme de ego, vestea bună este că tot ea este şi cea de care se poate trece cel mai uşor. Acest lucru se realizează nu încercând să vă convingeţi că nu sunteţi corpul, ci deturnându-vă atenţia de la forma exterioară a corpului şi de la gândurile despre el — frumos, urât, puternic, slab, prea gras, prea slab — către sentimentul de însufleţire din interiorul lui. Indiferent care este aspectul său exterior, dincolo de forma exterioară el este un câmp energetic foarte viu.

Ceea ce numesc „corpul interior” nu mai este chiar corp, ci energie vitală, puntea dintre formă şi ceea ce este fără de formă. Creaţi-vă un obicei din a simţi corpul interior cât de des puteţi. După un timp nu va mai fi nevoie să închideţi ochii ca să-l simţiţi.

Aceasta înseamnă că nu vă mai identificaţi cu forma, ci vă îndepărtaţi de identificarea cu forma către ceea ce este lipsit de formă şi căreia îi mai putem spune şi Fiinţare. Este identitatea voastră esenţială. Perceperea corpului nu doar vă ancorează în momentul prezent, ci reprezintă uşa pentru a ieşi din închistarea pe care o reprezintă egoul. De asemenea, ea întăreşte sistemul imunitar şi abilitatea corpului de a se autovindeca.

Uitarea Fiinţării

Egoul înseamnă întotdeauna identificarea cu forma, căutarea de sine şi, în consecinţă, pierderea sinelui într-o formă sau alta. Formele nu sunt doar obiecte materiale şi copuri fizice. Mai fundamentale decât formele exterioare — lucrurile şi corpurile — sunt formele mentale care apar constat în câmpul conştiinţei. Ele reprezintă forme energetice, mai fine şi mai puţin dense decât materia fizică, dar totuşi ferme. Ceea ce conştientizaţi sub forma unei voci în mintea voastră care nu se opreşte niciodată din vorbit este un flux de gândire neîncetată şi compulsivă. Când fiecare gând vă absoarbe complet atenţia, când sunteţi atât de identificaţi cu vocea din mintea voastră şi cu emoţiile care o însoţesc încât vă pierdeţi pe voi înşivă în fiecare gând şi în fiecare emoţie, atunci înseamnă că sunteţi în totalitate identificaţi cu forma şi prin urmare sunteţi în puterea egoului. Egoul este un conglomerat de forme mentale şi tipare mental-emoţionale condiţionate, care reapar şi în care aţi investit sentimentul de „eu”, sentimentul de sine. Egoul apare atunci când sentimentul Fiinţării, al lui „Eu Sunt”, care este conştiinţă fără de formă, se întrepătrunde cu forma.

Acesta este înţelesul identificării. Aceasta este uitarea Fiinţării, eroare primordială, iluzia separării absolute care transformă realitatea într-un coşmar.

Constiinta sau Fiintarea este un sentiment sacru de Prezenta, o pace adanca, o seninatate si o eliberare complete de frica. De cele mai multe ori, oamenii realizeaza aceasta in situatii-limita. In asemenea momente, sentimentul Fiinţării, acela de Eu Sunt este eliberat din întrepătrunderea cu forma: Spiritul ce fusese închis în materie este eliberat. Realizezi că identitatea ta esenţială este fără de formă, o Prezenţă atotpătrunzătoare, Fiinţare de dinainte de orice formă, de orice identificare. Realizezi adevărata ta identitate ca fiind conştiinţa însăşi, şi nu ca fiind acele lucruri cu care se identificase conştiinţa.

Aceasta este pacea lui Dumnezeu. Adevărul ultim privitor la ceea ce eşti nu este „sunt aceasta” sau „sunt cealaltă”, ci „sunt”.

Nu toţi cei care se confruntă cu o mare pierdere experimentează şi trezirea, această încetare a identificării cu forma. Există oameni care creează imediat o imagine mentală puternică sau o formă a gândirii în care se văd victime, fie ale circumstanţelor, ale altor oameni, ale soartei nedrepte sau ale lui Dumnezeu. Se identifică puternic cu această formă mentală şi cu emoţiile cărora le dă ea naştere — de exemplu furie, resentimente, autocompătimire şi aşa mai departe — iar ea ia imediat locul tuturor celorlalte identificări care s-au prăbuşit din caua pierderii suferite. Cu alte cuvinte, egoul găseşte repede o formă nouă. Faptul că această nouă formă este una profund nefericită nu-l interesează prea mult, important pentru el este să aibă o identitate, fie ea bună sau rea. De fapt, acest nou ego va fi mai contractat, mai rigid şi impenetrabil decât ce vechi.

Atunci când survine o pierdere grea, fie opuneţi rezistenţă, fie cedaţi. Unii oameni nutresc amărăciune sau resentimente profunde; alţii devin plini de compasiune, înţelepţi şi iubitori. Cedarea înseamnă acceptarea în interior a ceea ce este. Eşti deschis faţă de viaţă.

Când cedaţi lăuntric, când capitulaţi, realizaţi începutul unei noi dimensiuni de conştiinţă. Dacă acţiunea este posibilă sau necesară, aceasta va fi în concordanţă cu întregul şi va beneficia de sprijinul inteligenţei creative, a conştiinţei necondiţionate cu care vă contopiţi atunci când vă aflaţi într-o stare de deschidere interioară. Şi-atunci, împrejurările şi oamenii îşi aduc contribuţia şi cooperează. Apar tot felul de coincidenţe.

Nucleul egoului

Majoritatea oamenilor sunt atât de complet identificaţi cu vocea din mintea lor — curentul neîntrerupt de gânduri involuntare şi compulsive şi emoţiile care le însoţesc — încât am putea spune despre ei că sunt posedaţi de minte. Câtă vreme sunteţi complet inconştienţi, luaţi gânditorul drept ceea ce sunteţi voi cu adevărat. Aceasta este mintea egocentrică. O numim egocentrică deoarece fiecare gând — fiecare amintire, interpretare, părere, punct de vedere, reacţie, emoţie conţin un sentiment de sine, de eu (ego). Aceasta este inconştienţa, din punct de vedere spiritual vorbind. Gândirea voastră, conţinutul minţii voastre este desigur condiţionat de trecut: educaţia pe care aţi primit-o, mediul familial şi cultural şi aşa mai departe. Nucleul central al întregii voastre activităţi mentale constă în anumite gânduri, emoţii şi moduri de reacţie, repetitive şi persistente şi cu care vă identificaţi cel mai mult. Această entitate este însuşi egoul.

El este plămădit din gând şi emoţie, dintr-un mănunchi de amintiri cu care vă identificaţi în termeni de „eu şi povestea mea”, din roluri pe care le-aţi deprins şi le jucaţi fără s-o ştiţi, din identificare la nivel de colectivitate, şi aici mă refer la naţionalitate, religie, rasă, clasă socială sau crez politic. Egoul implică de asemenea identificări personale, nu doar cu posesiuni, ci şi cu opinii, aspect exterior, resentimente pe termen lung sau concepţia despre sine însuşi ca fiind mai bun sau nu la fel de bun ca alţii, ca fiind un om de succes sau un ratat.

Conţinutul egoului variază de la o persoană la alta, dar în fiecare ego se regăseşte aceeaşi structură. Cu alte cuvinte: egourile diferă doar la suprafaţă, în profunzime sunt identice, în ce fel sunt ele identice? Ele se hrănesc cu identificarea şi separarea. Când trăiţi prin intermediul sinelui fabricat de minte, constând din gândire şi emoţii — adică prin ego — fundamentul identităţii voastre este unul precar, deoarece gândul şi emoţia sunt prin natura lor efemere, trecătoare. De aceea orice ego se luptă continuu să supravieţuiască, încercând să se protejeze şi să se extindă. Pentru a susţine gândul corespunzător lui eu, el are nevoie de gândul opus corespunzător lui „celălalt”. Conceptul de „eu” nu poate supravieţui fără conceptul de „altul”. Ceilalţi reprezintă în cel mai înalt grad ideea de altcineva, atunci când îi percep drept duşmani ai mei. Pe scara acestui şablon egoist inconştient, la unul din capete se află deprinderea imperativă de a critica şi de a vă plânge de ceilalţi. Isus a făcut referire la aceasta atunci când a spus: „De ce vedeţi aşchia din ochiul fratelui vostru, dar nu vedeţi bârna din ochiul vostru?

Eckhart Tolle

Nu există ceva mai trist şi mai surprinzător decât faptul de a fi aflat şi de a constata încă o dată, în prezent, că porunca lui Cristos „iubiţi-vă unii pe alţii” este şi acum tot Poruncă Nouă.Monseniorul Vladimir Ghika

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *