Experienţa conştiinţei cosmice

12227223_454194578105706_159080211695154084_n„Biet băiat, munţii nu au putut să-ţi ofere ceea ce voiai tu.” Maestrul vorbea pe un ton cald, mângâietor. Privirea sa calmă mă pătrundea până în străfundul sufletului. „Dorinţa inimii tale va fi îndeplinită.”

Sri Yukteswar nu obişnuia să vorbească în parabole, eram încurcat. Mi-a atins uşor pieptul, în zona inimii.

Corpul meu a devenit imobil, ca de piatră. Plămânii s-au golit de aer, de parcă răsuflarea mi-ar fi fost atrasă de un magnet uriaş. Sufletul şi mintea şi-au lepădat instantaneu învelişul fizic, şi au ţâşnit prin fiecare por, ca un râu de lumină. Deşi carnea părea moartă, nu mai percepusem niciodată pe deplin conştient, şi cu asemenea intensitate, sentimentul vieţii. Simţul identităţii nu se mai limita la un corp fizic, ci îmbrăţişa totul în jur, atom cu atom. Oameni de pe străzi îndepărtate păreau a se deplasa încet, la periferia propriei mele fiinţe. Rădăcinile plantelor şi ale copacilor străbăteau solul, care devenise transparent, iar prin canalele din tulpinile lor vedeam cum circulă seva.

Întreaga vecinătate se aşternea nudă în faţa mea. Câmpul vizual, oferind în mod obişnuit o deschidere frontală privitorului, devenise acum sferic, puteam cuprinde dintr-o singură privire totul. Vedeam în spatele meu oameni mergând pe strada Rai Ghat, şi o vacă apropiindu-se alene. Când a ajuns în faţa porţii deschise a ashramului, am văzut-o de asemenea cu ochii fizici. Vaca a trecut mai departe, în spatele unui zid de cărămidă, iar eu continuam să o văd foarte clar.

Toate obiectele din cîmpul meu vizual, astfel dilatat, vibrau ca imaginile derulate pe bandă cinematografică. Corpul meu, cel al Maestrului, stâlpii curţii, mobila, podeaua, copacii şi soarele strălucitor se mişcau tot mai violent, până când se topiră într-o mare de lumină; lumea fizică se dizolva asemeni cristalelor de zahăr într-un pahar cu apă. Lumina unificatoare alterna cu formele materializate, iar această metamorfoză perpetuă revela însăşi legea cauzei şi a efectului în creaţie.

Un val de bucurie oceanică scăldă ţărmul calm şi nesfârşit al sufletului meu. Am realizat că spiritul lui Dumnezeu este infinită Beatitudine, iar corpul Său este alcătuit din nenumărate ţesături de lumină. Gloria care îmi inunda până în profunzime fiinţa se expansionă curprinzând oraşe, continente, pământul, soarele, celelalte sisteme solare, nebuloase îndepărtate, întregul univers. Cosmosul, presărat cu luminiţe asemeni unui oraş văzut din depărtare noaptea, pulsa strălucitor în infinitul fiinţei mele. Contururile corpurilor din viziunea mea, foarte clare în centru, păleau spre marginile îndepărtate; dar şi acolo puteam vedea o lumină blândă, nematerială, eternă. Era indescriptibil de rafinată, prin comparaţie cu cea care iradia din imaginea planetelor.

Fascicolul de raze de lumină divină izvora din Sursa Eternă, genera galaxii, învăluindu-le apoi în inefabile aure transfiguratoare. Am văzut din nou şi din nou cum razele creatoare se condensau în constelaţii, apoi erau mistuite de limbi de flăcări transparente. Am văzut miriade de lumi trecând prin acest halou diafan, care pulsa ritmic. Apoi focul deveni firmament.

Am recunoscut centrul percepţiei intuitive din inima mea ca fiind empireul acestei bolţi. Nucleul fiinţei mele iradia nesfârşită splendoare înspre fiecare parte a structurii universale pe care o percepeam. Beatificul fluid amrita, nectarul nemuririi, curgea prin fiinţa mea ca argintul viu. Am auzit vocea lui Dumnezeu umplând Universul cu sunetul subtil Aum, asemeni vibraţiei Motorului Cosmic.

Deodată, respiraţia îmi reveni în plămâni. Cu o nemulţumire aproape insuportabilă am realizat că fiinţa mea şi-a pierdut imensitatea cosmică. O dată în plus m-am simţit limitat de umilitoarea închisoare a corpului fizic, în care Spiritul abia de putea să încapă. Ca un copil neascultător, am fugit din casa mea cosmică pentru a mă întemniţa în microcosmosul îngust.

Gurul se afla în faţa mea, nemişcat. Am dat să mă arunc la picioarele lui sfinte, într-un gest de profundă recunoştinţă pentru experienţa conştiinţei cosmice pe care tocmai mi-o dăruise, şi pe care o căutasem cu pasiune atât de mult timp. M-a oprit înainte să apuc să mă plec şi mi-a spus calm:

„Nu te lăsa îmbătat de extaz. Mai ai încă multe de făcut în lume. Haide să măturăm balconul. Apoi mergem să ne plimbăm pe malul Gangelui.”

Am luat mătura. Ştiam că Maestrul mă învăţa secretul unei vieţi echilibrate. Sufletul trebuia să se avânte dincolo de abisurile Creaţiei, în timp ce trupul trebuia să îşi îndeplinească îndatoririle zilnice. Când, mai târziu, am ieşit să ne plimbăm, eram încă sub puterea extazului, cu neputinţă de descris. Vedeam corpurile noastre ca şi când ar fi fost două imagini astrale, mişcându-se pe-o stradă de-a lungul unui fluviu de lumină pură.

„Spiritul lui Dumnezeu susţine activ fiecare formă şi forţă din univers; cu toate acestea El este transcendent şi îndepărtat în vidul beatific necreat, mai presus de lumile fenomenale”, explică Maestrul. „Sfinţii care îşi realizează natura divină cât sunt încă în trup pământesc, au o dublă existenţă. Pe de o parte ei sunt angrenaţi în mod conştient în îndeplinirea obligaţiilor lor lumeşti, iar pe de altă parte rămân cufundaţi în beatitudinea interioară. Dumnezeu i-a creat pe oameni din bucuria fără sfârşit a propriei Sale fiinţe. Cu toate că sufletele oamenilor sunt în mod dureros legate de corp, Dumnezeu aşteaptă ca acestea, fiind create după chipul şi asemănarea Sa, să se ridice deasupra identificării cu simţurile şi să se unească în final cu Creatorul lor.”

Viziunea cosmică din ziua aceea a lăsat urme profunde în fiinţa mea. Urmărind să-mi liniştesc în fiecare zi gândurile, am reuşit să elimin convingerea iluzorie că trupul meu este doar o masă de carne şi oase, trecând astfel dincolo de bariera materiei. Am înţeles că suflul şi mintea sunt asemeni furtunilor care tulbură oceanul de lumină, ridicând la suprafaţa lui valuri de forme materiale: pământul, cerul, fiinţele umane, animalele, păsările, copacii. Nu este posibilă nici o percepţie a Infinitului ca Lumină Unică decât dacă sunt calmate aceste furtuni. Ori de câte ori reuşeam să liniştesc cele două tumulturi naturale, vedeam multitudinea valurilor creaţiei topindu-se în marea strălucitoare de Lumină, aşa cum valurile oceanului îşi curmă rostogolirea atunci când se domoleşte furtuna, contopindu-se în calmă şi senină unitate.

Un maestru oferă experienţa divină a conştiinţei cosmice discipolului care şi-a întărit mintea suficient de mult prin meditaţie, astfel încât vederea acelor vaste orizonturi să nu-l copleşească şi să-l tulbure. Asemenea experienţă nu poate fi oferită niciodată unuia care doar manifestă bunăvoinţă intelectuală sau lărgime de vederi. Numai expansiunea conştiinţei prin practica yoga şi prin devoţiune bhakti îl poate pregăti pe discipol să primească lovitura eliberatoare a Omniprezenţei. Ea vine, în mod natural şi inevitabil, la cel care aspiră sincer să evolueze spiritual. Atât de intens este dorul său de Dumnezeu, încât este atras către El cu irezistibilă forţă. Dumnezeu, sub forma Viziunii Cosmice, este la rândul Lui atras către conştiinţa discipolului, prin ardoarea magnetică a acestuia.

Mai târziu, după mulţi ani, am scris poemul „Samadhi”, străduindu-mă să redau în cuvinte gloria stării de conştiinţă cosmică:

Risipite sunt vălurile de lumină şi întuneric,

Întristarea piere fuior în văzduh,

Duse departe, în larg, sunt corăbiile bucuriilor efemere,

Mirajul simţurilor apune obscur.

Iubire, ură, sănătate, boală, viaţă, moarte,

Toate aceste deşarte umbre de pe chipul dualităţii s-au şters.

Hohotele de râs, grimasa de sarcasm, tulburarea melancoliei,

S-au topit în imensitatea oceanului de beatitudine.

Furtuna maya-ei s-a liniştit

Sub puterea baghetei fermecate a intuiţiei profunde.

Universul, vis uitat, pândeşte în subconştient,

Gata să invadeze memoria divină de-abia trezită.

Trăiesc, fără umbra cosmică,

Pe când umbra nu poate exista în lipsa mea;

Aşa cum oceanul trăieşte fără valuri,

Dar valurile nu pot respira fără ocean.

Stări de vis, de trezie, de somn profund, stări de turya,

Trecut, prezent şi viitor, nu mai sunt astfel pentru mine,

Ci doar un etern prezent, Sinele revărsându-se omniscient, pretutindeni.

Planetele, stelele, galaxiile, Pământul,

Erupţii vulcanice, ca-n ziua judecăţii de apoi,

Furnalele în care se coace aluatul Creaţiei,

Gheţari tăcuţi de lumină, fluxuri incandescente de electroni,

Gândurile tuturor oamenilor, cele trecute, cele prezente, cele care vor veni,

Fiecare fir de iarbă, eu însumi, omenirea,

Fiecare grăunte de praf cosmic,

Mânie, lăcomie, bine, rău, mântuire, dorinţă,

Toate le absorb în eul meu infinit dilatat, le tranform

În vastul ocean de sânge al Fiinţei Unice!

Bucuria extatică, născută din meditaţie,

Îmi umple ochii cu lacrimi,

Mistuie în flăcările nemuritoare ale beatitudinii

Lacrimile, oasele mele, fiinţa mea toată.

Tu eşti eu, eu sunt Tu,

Cunoaşterea, Cunoscătorul şi Cel Cunoscut, un Tot Unic!

Senină, neştirbită pace, etern trăitoare, renăscută mereu!

Mai plăcută decât orice închipuire, beatific samadhi!

Tu nu eşti o stare inconştientă,

Adormire a minţii, fără putinţă să te chem atunci când doresc,

Samadhi, tu mi-ai lărgit câmpul conştiinţei

Dincolo de limitele corpului meu muritor,

Până la cele mai îndepărtate frontiere ale eternităţii,
Acolo unde eu, Oceanul Cosmic,

Contemplu micul ego plutind în Mine.

Nici o pasăre nu zboară, nici un grăunte de nisip nu se clinteşte, în afara vederii Mele.

Necuprinse spaţii plutesc în oceanul Meu mental, precum sloiuri de gheaţă.

Recipient colosal, Sinele, făuritorul a tot ce există.

Prin graţia gurului meu şi profundă, stăruitoare, plină de ardoare meditaţie,

Ai venit la mine, celest samadhi.

Aud murmurul atomilor în mişcare,

Întunecatul pământ, munţii, văile, iată, se topesc!

Mările curgătoare se preschimbă în abur!

Aum adie peste neguri, desfăcându-le în chip minunat, ca pe-o cortină

În spatele căreia oceanele de electroni se revelează,

Până ce deodată, la chemarea tobei cosmice,

Lumina grosieră se topeşte

În beatitudinea atotcuprinzătoare.

Din bucurie m-am născut, trăiesc în bucurie, în sacră bucurie mă topesc.

Ocean al spiritului, te sorb val după val.

Cele patru văluri, cel solid, cel lichid, cel gazos şi vălul luminii

Se ridică.

Eu, în totul, pătrund în Marele Eu.

Risipite pentru totdeauna sunt umbrele capricioase, tremurătoare, ale amintirii de om muritor.

Cerul spiritului meu este imaculat, de necuprins, înaintea, dedesubtul şi mult deasupra mea.

Eternitatea şi Eu, o unică rază suntem.

Micul hohot de râs, eu,

A devenit Bucuria Oceanică Însăşi.

Sri Yukteswar m-a învăţat cum să rechem la voinţă binecuvântata experienţă cosmică, şi, de asemenea, cum să o transmit altora, atunci când canalele lor intuitive sunt suficient de dezvoltate. Luni de zile după aceea intram în comuniune extatică cu Divinul, înţelegând astfel de ce Upanishadele îl numesc pe Dumnezeu rasa, sau „cel mai savuros”. Totuşi într-o zi l-am întrebat pe Maestru:

„Aş vrea să ştiu, Maestre, când îl voi găsi pe Dumnezeu?”

„Dar L-ai găsit deja.”

„O, nu, domnule, eu nu cred asta!”

Gurul meu a zâmbit. „Sunt sigur că nu te aşteptai să vezi un personaj venerabil, tronând în cine ştie ce colţ aseptic din Univers! Înţeleg totuşi că încă îţi închipui că semnul cunoaşterii lui Dumnezeu ar trebui să rezide în prezenţa unor puteri miraculoase. Dar nu este deloc aşa: cineva poate stăpâni întreg universul şi totuşi să nu-L cunoască pe Dumnezeu! Progresul spiritual nu se măsoară prin puterile exterioare dobândite, ci exclusiv prin profunzimea beatitudinii trăită în meditaţie.

Fericirea permanent înnoitoare este Dumnezeu. El este inepuizabil; vei vedea că dacă vei continua să meditezi timp de ani de zile, El te va seduce cu infinită ingeniozitate. Credincioşi care, ca şi tine, au descoperit calea care duce la Dumnezeu, nu ar schimba fericirea de a fi cu El cu nici o altă fericire, nici măcar în vis. El este seducător mai presus de orice comparaţie.

Cât de rapid ne săturăm de plăcerile lumeşti! Dorinţa de obiecte materiale este nesfârşită; omul nu se va simţi niciodată pe deplin satisfăcut de ceea ce are şi de aceea îşi va stabili în permanenţă ţel după ţel. Dar acel „altceva” spre care el tânjeşte este tocmai Dumnezeu, singurul care-i poate oferi fericirea nepieritoare.

Dorinţa de lucruri exterioare ne răpeşte din Raiul nostru interior; aceste lucruri oferă false plăceri, care nu fac altceva decât să ne înstrăineze de fericirea sufletului. Paradisul pierdut este iute regăsit prin meditaţia divină. Întrucât Dumnezeu este neaşteptată şi permanentă Înnoire, nu te vei sătura niciodată de El. Am putea oare să ne săturăm de beatifică, încântătoare şi mereu reînnoită eternitate?”

„Înţeleg acum, Maestre, de ce sfinţii îl numesc pe Dumnezeu Cel Insondabil. Chiar dacă am trăi o viaţă fără sfârşit şi tot nu ar fi suficient pentru a-L putea cunoaşte.”

„Este adevărat; dar în acelaşi timp El este apropiat şi iubit. După ce mintea s-a eliberat de povara simţurilor prin procedeele Kriya Yoga, meditaţia ne oferă o dublă dovadă a existenţei lui Dumnezeu. Mai întâi, bucuria mereu renăscută, experimentată prin meditaţie, este o dovadă a existenţei lui Dumnezeu într-atât de pătrunzătoare încât o resimţim până la nivelul ultimilor atomi din care este alcătuit corpul nostru. Apoi, prin meditaţie găsim ghidarea instantanee, răspunsurile Sale adecvate la toate situaţiile dificile cu care ne confruntăm.”

„Înţeleg acum, Guruji, mi-ai risipit îndoiala”, am spus zâmbind cu recunoştinţă. „Înţeleg că L-am găsit pe Dumnezeu, pentru că de fiecare dată când bucuria meditaţiei mi-a revenit în subconştient în timpul orelor de muncă, m-am simţit călăuzit în mod subtil către adoptarea celor mai bune soluţii, până la detaliu, în absolut toate situaţiile.”

„Până când omul învaţă să fie în acord cu Voinţa Divină, al cărei „curs drept” este adeseori de neînţeles pentru inteligenţa egoistă limitată, viaţa lui este presărată cu nenumărate suferinţe. Dumnezeu poartă pe umeri povara Cosmosului; El, şi numai El, poate da sfaturi infailibile.”

 Paramahansa Yogananda 

Related Post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *