Scoala suferintelor

Loading...

suferinţeOmul îi judecă pe alţii în funcţie de caracterul său şi de convingerile sale. Ceea ce spunem despre altul ne arată clar care este esenţa noastră. Caracterul este totalul experienţei de viaţă care include experienţa vieţilor anterioare şi experienţa din viaţa actuală. Toate emoţiile, începând cu cea mai mică, pleacă din trecut şi se repetă în permanenţă până când omul îşi învaţă lecţia acestei vieţi concrete. De regulă, numai o suferinţă foarte mare îţi dă o înţelepciune sigură de viaţă, care se fixează pentru totdeauna în spiritul tău. Aceasta este acea înţelepciune care îţi dă linişte sufletească.
Această problemă nu-i va provoca niciodată suferinte unui om. În felul acesta, trecutul trăieşte în prezent şi va trăi şi în viitor. Nimeni nu dispare nicăieri.
Ştim cu toţii că orice greutate din viaţa de zi cu zi se repetă foarte des. Asta înseamnă că nu aţi tras concluziile necesare şi nu v-aţi îndreptat greşeala. Greutatea apare iarăşişi iarăşi ca să vă înveţe. Nu aţi înţeles că iminenţa vieţii este acea libertate de a învăţa şi de a ispăşi răul. Când vă aflaţi într-o situaţie grea, puneţi-vă întrebarea: „De ce am parte de această încercare, ce vrea să mă înveţe?” şi veţi simţi, probabil, răspunsul pe care vi-l dă corpul.
Din fericire, am ajuns în acel stadiu de dezvoltare a omenirii, când nu mai este nevoie să învăţăm prin mari suferinţe, acum putem să învăţăm să ne eliberăm de rău prin schimbarea modului de gândire. Cine învaţă prin suferinţe, acela extrage din fiecare suferinţă o experienţă de viaţă.
Experienţa este ca o lecţie pe care o învăţăm la şcoală şi pe care o aprofundăm în clasele următoare, până când, în final, atingem perfecţiunea. Am învăţat atât de mult la această materie încât în viat,a următoare ea va fi o învătătură vie pe care o vom putea utiliza, dacă va fi cazul, fără să ne mai uităm în manual. Cine nu şi-a asimilat înţelepciunea vieţii, va fi mereu lovit de viaţă. Similarul va atrage similarul până vom căpăta înţelepciune.
Sunt adesea întrebată: „Ce este suferinţa?” Am fost învăţaţi să suferim şi mai suntem şi astăzi. Răspund: „Suferinţa este o lecţie pentru proşti. ” Cine vrea să fie deştept, trebuie să înveţe să gândească şi atunci va fi scutit de lecţiile de suferinţă. Nu va mai fi nevoie să i se poruncească, să
fie dădăcit, să i se interzică, nu va mai fi necesar să fie pedepsit sau ameninţat. Un om liber face totul aşa cum trebuie, corect. Are forţă, are voinţă şi are dorinţă.
Am văzut cum ‘unii oameni învaţă aceeaşi înţelepciune de-lungul mai multor vieţi. Cineva trebuie să înveţe, de exemplu, cum să se poarte cu demnitate. Într-una din vieţi a fost om bogat, în alta sărac, în a treia a trăit la munte, în a patra – la şes. A fost şi femeie şi bărbat, cu studii şi fară  studii. Dar s-a umilit totdeauna în faţa celorlalţi şi nu a înţeles de ce şi ceilalţi l-au umilit. Îi este groază şi astăzi să aibă sentimentul propriei demnităţi, întrucât îl receptează ca fiind sfidare şi egoism. Acum, acest stres a crescut atât de mult, încât ameninţă să-I distrugă. Venind pe această lume, şi-a găsit părinţi care să-i semene, pentru ca, prin aşa-numitele boli ereditare, să umple paharul suferinţelor şi să-şi termine lecţia.
Oamenii au totuşi atâta minte, încât să nu vorbească despre greutăţile vieţii ca şi când ar fi greutăţi moştenite.
Sănătatea este însă reflecţia în oglindă a greutăţilor vieţii.
Atunci când omul caută o soluţie, mentorii lui spirituali îl îndreaptă spre un învăţător care să-I inveţe înţelepciunea iertării. Şi dacă acest învăţător sunt eu, eu îl învăţ să-şi ierte frica nimeni nu mă iubeşte, întrucât acest stres este sursa altor stresuri; îl învăţ să-şi ierte frica de a fi egoist, să-şi ierte frica nu sunt înţeles cum trebuie, dispariţia interesului faţă de viaţă, sentimentul de nonsens, complexul de inferioritate, frica oricum nu mai pot repara nimic, etc.
Multi oameni oftează: „De ce nu mi-a spus nimeni până acum de toate înţelepciunile astea!” În primul rând, pentru că omenirea nu era pregătită să le accepte. În al doilea rând, pentru că dumneavoastră înşivă n-aţi făcut nimic ca să vă apropiaţi de ele. Şi ca să dai obligând, chiar dacă, după părerea celui care dă, se dă lucrul cel mai bun din lume, este tot un uz de forţă, care va fi respins. Dacă în momentul acesta aţi oftat, înseamnă că sunteţi pregătit pentru a primi aceste înţelepciuni. Ştiti însă că foarte multi dintre dumneavoastră nu sunt pregătiti. Dacă veti începe acum să vă corectaţi modul de gândire, îi veţi ajuta pe cei care au rămas în urma.
Astfel, în funcţie de experienţa din vieţile anterioare, pentru a dobândi înţelepciunea deplină, avem nevoie de şi mai multă experienţă şi de aceea ne căutăm şi ne găsim părinţii care să ne pună la dispoziţie aceste încercări. Tot aşa şi soţul (soţia), prietenii, evenimentele vieţii.
Noi nu ştim să conştientizăm nevoile spiritului nostru şi nu ne cunoaştem nici pe noi înşine. Spiritul nostru este un fascicul de energie care se·îndreaptă spre înţelepciunea desăvârşită. Spiritul are nevoie să devină desăvârşit, dar desăvârşirea nu este numai binele. Ea este o mişcare care se intersectează în permanenţă cu binele şi răul de pe sinusoida vieţii. Spiritul vrea să capete acele cunoştinţe, rămase neasimilate în vieţile anterioare şi în aceasta constă necesitatea ireprimabilă a oricărui spirit.
Să nu întrebaţi: „De ce trebuie să sufăr atâta? ” Dumneavoastră înşivă, adică spiritul dumneavoastră, a ales această lecţie, numai că raţiune a a uitat. În loc să oftaţi, învăţaţi lecţia iertării.
Să nu întrebati, „De ce viata altuia e mai bună?”. Acela şi-a ales-o aşa, el şi-a cultivat pământul primit de la părinţi şi a crescut el însuşi ca o plantă viguroasă. El a stabilit aşa, pentru că a avut nevoie de o astfel de viaţă. Viaţa lui are şi ea o latură negativă, dar dumneavoastră n-o vedeţi sau nu puteţi s-o întrezăriţi din cauza lacrimilor care vă curg şiroi.
Un conflict se încheie cu insulte, după care urmează lacrimi din partea unuia şi scrâşnet din dinţi din partea celuilalt. Sau izbucneşte o ceartă duşmănoasă, rară rost, când se aduc acuzaţii dureroase, după care sentimentul de vinovăţie devine şi mai mare. Care dintre ei va fi primul care face infarct, continuând să trăiască în felul acesta, depinde de al cui pahar se va umple primul. Abia atunci partea adversă va începe să se căiască (să se învinovăţească) că a greşit în multe privinţe.
Chiar şi atunci unii vor întoarce capul cu indiferenţă, îl vor lăsa în voia sorţii pe cel care suferă şi vor căuta noi victime. Aşa procedează cei pentru care bogăţia atârnă mai greu decât sufletul omului. Pentru cel care în viaţă caută doar plăcerea, pedeapsa va veni cândva – prin ceea ce el consideră a fi valoarea supremă – prin bogăţie. „Răsplata” va veni categoric.
Cine consideră că este ruşinos şi umilitor să ceri iertare, acela încă nu ştie că iertarea îl înnobilează pe om. Astă înseamnă că cel care iartă, îşi înalţă demnitatea prin iertare.
Spiritul a primit o lecţie, dar iertarea este necesară pentru a înţelege situaţia aşa cum trebuie, pentru ca omul să rămână om.
Scuza superficială este sora mai mică a iertării făcută cu seriozitate. Dar şi scuza conştientizată, care pleacă din suflet, poate însemna conştientizarea greşelii şi în acest caz ea acţionează eliberator.
Am fost învăţaţi încă de când eram mici să cerem iertare şi o facem cu uşurinţă, automat, rară să simţim nici o obligaţie. Iertarea, însă, este o muncă importantă, cu greutate şi serioasă, în care există sfinţenia pe care o simte fiecare dintre noi la nivelul subconştientului. Cu cât omul respectă viaţa mai profund, cu atât mai serioasă va fi atitudinea lui faţă de iertare. Iertarea este un lucru sfânt. Se întâmplă frecvent ca un om politicos să arunce cu scuze în stânga şi în dreapta, dar să fie împotriva iertării. Această împotrivire poate fi atât de mare, încât, de exemplu, un bolnav care are într-adevăr nevoie de ajutor, după ce şi-a programat să-şi ceară iertare, renunţă şi preferă să fie bolnav, decât să-şi îndrepte greşeala prin iertare.
Scuza şi iertarea acţionează ca un medicament asupra rănilor sufleteşti. Dar, a cere iertare când eşti obligat de altul sau chiar când te obligi tu însuţi, înseamnă uz de forţă şi el provoacă şi mai multă răutate ce poate să crească şi să se transforme în răzbunare. Dacă simţiţi că nu sunteţi pregătiţi să iertaţi, aflaţi că veţi fi nevoiţi să suferiţi în continuare, deoarece în felul acesta veţi învăţa. Străduiţi-vă să vă purtaţi faţă de iertare aşa cum v-aţi purta cu mentorul dumneavoastră care vă învaţă atât cât îi daţi voie să vă înveţe.
Când vă veţi lămuri asupra cauzei necazului dumneavoastră vă veţi deschide şi pentru iertare.
Luule Viilma

loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *