Divinaţie

Loading...

12122596_741924639245447_4031795381770033943_nNu se poate să nu doreşti să ştii care este rezultatul. Este în natura egoului să vrea să fie pregătit, atunci când este pus faţă în faţă cu o experienţă. Se simte mai în siguranţă, atunci când ştie. Totuşi,asta nu înseamnă întotdeauna a fi în siguranţă.
Uneori, a şti dinainte ce se întâmplă produce şi mai multă frică.
Imaginează-ţi, de exemplu, că afli că la cincizeci de ani o să suferi de cancer. Acum ai patruzeci. Ai vrea s-o ştii? Te-ar ajuta să o ştii? A şti ceva de genul acesta te înfricoşează. Ce preferi, să trăieşti zece ani în spaimă, sau să te confrunţi cu momentul – atunci când el apare?Bineînţeles că acesta nu este un exemplu cinstit. Rareori e posibil să ştii ce o să se întâmple peste zece ani.Evenimentele din viaţa ta nu sunt predestinate. Evenimentele sunt create din experienţă, din dialogul “dintre convingeri şi posibilităţile care te înconjoară. Alegeri diferite duc la rezultate diferite. Nu numai că nu poţi şti ce o să ţi se întâmple, dar nu poţi şti nici ce sens va avea asta pentru tine. A avea cancer – ca o experienţă care să te trezească şi să-ţi pună viaţa pe făgaş – are un înţeles cu totul diferit decât a trăi aceeaşi experienţă ca pe o condamnare pe viaţă. Modul în care reacţionezi la ceea ce se întâmplă (experienţa interioară) este tot atât de crucial în descrierea oricărui eveniment ca şi faptul în sine (experienţa exterioară).
Întrucât orice percepţie a înţelesului este subiectivă, oamenii reacţionează în mod foarte diferit la circumstanţe exterioare similare. De aceea nu poţi prezice niciodată ce înţeles va avea ceva pentru o altă persoană. Evenimentul la care o anumită persoană reacţionează cu compasiune va stârni la alta mânie şi resentimente.
Înţelegerea naturii obiective a unei experienţe este crucială pentru percepţia spirituală. Oamenii nu pot controla ceea ce li se întâmplă în prezent – ca rezultat al unor alegeri inconştiente, făcute în trecut. Fiecare persoană trăieşte în cadrul cursului karmic al vieţii sale şi – dacă anumite experienţe ar putea fi perfecte pentru evoluţia sufletului – ele nu sunt neapărat înţelese şi apreciate în mod conştient.
Din ce în ce mai mult, o persoană spiritualizată învaţă să capituleze în faţa propriei experienţe. Atunci când apar evenimente care par a o ataca ea îşi ascultă vocea interioară, care-i transmite mesajul ascuns în spatele vălului reacţiei sale subiective. Ea se străduieşte să vadă valoarea pentru suflet, cât şi învăţătura potenţială aflată în fiecare întâlnire. Efortul ei nu se concentrează asupra încercării de a-şi manipula experienţa pentru a atinge rezultatele dorite de ego – ci, mai degrabă, să colaboreze cu experienţa ei, pentru a învăţa cât mai profund cu putinţă lecţiile pe care aceasta i le aduce.Viaţa ei este un dialog între ce este înăuntru şi ce este în afară. între ceea ce vede şi ce simte legat de ceea ce vede, între experienţă şi interpretarea ei. Din ce în ce mai mult, ea învaţă că suferinţa nu este provocată de ceea ce se întâmplă, ci de reacţia ei subiectivă la aceasta. Ea nu este crucificată de altcineva sau de un eveniment exterior, ci de înţelesul pe care ea însăşi îl dă celor ce se întâmplă.
Pe acest pământ, este extrem de dificil să vezi atacul din partea altora ca pe un strigăt după dragoste şi sprijin. Acest lucru poate fi făcut, numai dacă atenţia nu este concentrată pe acţiunile celui care atacă, ci pe propria reacţie la aceste acţiuni, investigându-şi propria frică sau mânie, persoana respectivă devine sensibilă la situaţia de moment. Privind înăuntru şi apoi în afară, poate vedea cum frica cheamă mânia – şi mânia cheamă frica. Poate să-şi aprecieze propriul rol ca participant la drama omenească mai extinsă. Văzându-se pe sine însuşi în celălalt – şi pe celălalt în sine însuşi – în inimă ia naştere compasiunea, care se extinde în mod subtil asupra celeilalte persoane.
Persoana spiritualizată nu caută pe cineva pentru a-l face ţap ispăşitor sau pentru a-l acuza. Nu caută să-l facă pe altul răspunzător de propria sa experienţă. Nu-L condamnă pe Dumnezeu pentru că-l pedepseşte. Hotărârea sa de a merge pe cărarea spirituală începe o dată cu stabilirea unui armistiţiu cu Dumnezeu. Este de acord să nu-L considere pe Dumnezeu singurul răspunzător pentru experienţa sa. Este de acord să împartă răspunderea cu Dumnezeu. Ea ştie că răspunsul său la ceea ce se întâmplă determină înţelesul final al întâmplării, astfel incât ea şi Dumnezeu sunt în dialog în privinţa a tot ceea ce se întâmplă în viaţa sa.
Aceasta înseamnă că, uneori, îi este recunoscătoare lui Dummezeu – iar, uneori, se înfurie pe Dumnezeu. Aceasta este o parte a dialogului cu Divinul. Există întotdeauna o parte din experienţa sa pe care o găseşte de neacceptat. întotdeauna există ceva căruia îi opune rezistenţă. Există întotdeauna un aspect al experienţei în privinţa căruia priveşte numai în afară şi nu poate privi înăuntru – un loc din care nu poate fi tras la răspundere, unde nu poate accepta să-şi asume responsabilitatea, rar acest loc reprezintă un punct vulnerabil al evoluţiei sale spirituale.
Indiferent cât de confuză ar fi, cât de antagonică sau de furioasă pe Dumnezeu, această persoană rămâne în cadrul dialogului. Ea continuă să găsească modalităţi de a privi mai adânc şi de a-şi accepta mai mult viaţa. Treptat, ea intră în momentul de acum. învaţă să fie pe deplin prezentă, chiar dacă a fi prezent înseamnă a fi furios sau trist. Se angajează în experienţă, fără să-şi ceară scuze. Se angajează în experienţă, chiar dacă nu ştie ce înseamnă aceasta şi ce sentimente o să-i trezească. Intră în moment şi spune adevărul, aşa cum îl percepe. Şi ştie că acesta este adevărul doar pentru acest moment. E posibil să nu fie adevărul pentru momentul următor. Ştie că Dumnezeu cere doar un singur lucru de la ea – iar acesta este să vrea să fie prezentă, să vrea să poarte dialogul. Lui Dumnezeu nu-i este frică de mânia sau tristeţea ei. Nu i le va îndepărta. Nu-i va cere să se comporte într-un anumit fel. îi va cere doar să rămână acolo şi să vrea să înveţe. Cea mai mare piedică în relaţia cu Dumnezeu este convingerea că ştii. Această convingere te face prizonierul propriei tale interpretări subiective. Ceea ce ştii, este doar frica ta – care se manifestă.
Felul în care descrii realitatea nu este realitate. Nevoia ta de a limita realitatea pentru a se potrivi convingerilor tale despre ea, bazate pe frică, nu înseamnă „a şti'”. Ceea ce numeşti a şti, nu este altceva decât idei preconcepute, prejudecăţi şi judecăţi de valoare.
Atunci când judecăţile tale se dau drept adevăr, îi înşeli pe toţi -inclusiv pe tine. închizi canalul cu divinul. îl închizi pe Dumnezeu afară. „Taci, Dumnezeule!” spui tu. „Ştiu eu ce fac!” Din fericire, Dumnezeu este răbdător, plin de compasiune şi dăruit cu un mare simţ al umorului. Aşa că, răspunsul Lui este: „îmi pare rău, domnule, nu Mi-am dat seama că tu eşti campionul de şah al cosmosului, îmi cer sincer iertare şi Mă retrag bucuros, până când îmi vei dori prezenţa.” Poate că e un răspuns puţin sarcastic, dar la obiect. Dumnezeu nu se va împotrivi niciodată mândriei tale, nici nu te va pedepsi pentru ea contrar tuturor convingerilor populare. Când este pus faţă în faţă cu mândria ta. Dumnezeu nu face altceva decât să se dea la o parte şi aşteaptă ca tu să-ţi revii în simţiri.
Intrucât fiecare proiect pe care-l întreprinzi fără El este condamnat eşecului, rareori trebuie să aştepte mult timp pentru ca tu să te întorci şi să-I baţi la uşă. Şi El ştie aceasta. De aceea este El atât de răbdător şi de bine dispus, când e vorba de neseriozitatea şi de lipsa ta de credinţă. Atunci când părintele înţelege greşelile copilului şi nu le ia ca pe un atac la persoană, el poate fi răbdător şi blând. Numai atunci când părintele simte că este nedreptăţit, judecat sau atacat, el intervine într-un mod neplăcut în experienţa de învăţare a copilului său. Din fericire. Dumnezeu nu Se simte nedreptăţit şi ştie că nu poate ti atacat. Cu toţii avem de învăţat acest lucru de la El. Până când nu învăţăm aceasta, nu ne putem lua locul alături de El.
Dorinţa de a şti ceea ce nu ştim este esenţială pe cărarea spirituală. Dar, cunoaşterea spirituală este un gen diferit de cunoaştere decât cea cu care am fost obişnuiţi. Nu este o cunoaştere care să ne dea posibilitatea să controlăm sau să manipulăm vieţile noastre, sau pe ale altora. Nu ne dă capacitatea de a prezice evenimentele, sau de a interpreta ce înseamnă ele. Este o cunoaştere care ne face capabili de a ne uita înăuntru, de a privi prin vălul reacţiilor noastre subiective şi de a învăţa să apreciem esenţa vieţii, pe măsură ce ea se desfăşoară – fară să-i dăm propriile noastre înţelesuri.
Cunoaşterea spirituală provine din renunţarea la ceea ce credem că ştim şi capitularea în faţa a ceea ce este. E mai mult o necunoaştere, decât o cunoaştere – mai mult o golire, decât o umplere. Cunoaşterea spirituală nu este un fenomen al părţii stângi al creierului. Ea nu emite raţiuni sau interpretări. Ea nu este sistematică sau cauzală. Ea nu separă conţinutul de formă, sau interiorul de exterior.
Mulţi oameni au încercat să aplice metode de divinaţie cu sisteme specifice părţii stângi ale creierului – şi au eşuat în mod invariabil. Toate sistemele intelectuale – tarotul, cabala, numerologia, astrologia etc- sunt auto limitative şi limitează. Ele furnizează ego-ului tău iluzia că înţelege şi, în acelaşi timp, hrănesc mândria spirituală.
Folosite pentru divinaţie – pentru o îndrumare folositoare momentului – sistemele simbolice pot ajuta. Dar îndrumarea pentru un moment nu este neapărat relevantă pentru cerinţele momentului următor.
Incercarea de a „îngheţa” realitatea care este dinamică şi în permanentă schimbare, pentru a se potrivi unui punct de referinţă extern, înseamnă a nu te mai afla în stare de spontaneitate şi graţie. Dorinţa de a-ţi da seama de anumite lucruri, înainte ca ele să se întâmple, este una dintre metodele prin care ego-ul se apără de adevăr. Trebuie să renunţi la această apărare, pentru ca adevărul să-ţi poată fi pus în mâini.
Paul Ferrini

loading...

Pentru a fi echilibraţi şi pentru a fi în armonie cu legea naturală, trebuie să fim capabili să dăm şi să primim. A da sau a ajuta, fie că oferi dragoste, timp, bani sau talent, creează un gol care îţi dă posibilitatea să primeşti mai mult din ceea ce dai. Primind îndatoritor, în schimb, te umpli din nou pentru a da şi mai mult. Serviciul este deci parte dintr-un ciclu natural al universului şi o parte importantă din sănătatea ta fizică, psihologică, spirituală şi chiar financiară.
Principiul serviciului se rezumă perfect în fraza: „Cum dai, aşa primeşti”
Maestrul Stephen Co, Eric. B. Robins,John Merryman

loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *