Primavara , cu forta tamaduitoare si regenatoare

Loading...

12744345_952252371556596_4115132156025111501_n (1)Unele şi aceleaşi legi si forţe conduc creşterea, dezvoltarea şi modificarea, atât a trupului nostru, cât şi a celorlalte forme organice: şerpi, păsări, mamifere.
Cu începutul fiecărei primăveri, pe planeta noastră îşi reîncepe acţiunea forţa, pornind şi împrăştiindu-se de la soare. Ea pătrunde în tot ce e organic şi, în primul rând, în om – cel mai înalt, cel mai complex şi tot odată şi cel mai susceptibil organism intelectual.
Cât de puţin capabilă e viaţa elementară în ritmul cosmic, faţă de răsunetul multilateral al coardelor spirituale, strâns întinse! Pe măsură ce spiritul nostru va înţelege că urmează să se folosească, fără împotrivire, de această forţă, el va stărui să se hrănească neîncetat din emanaţia solară.
Această proprietate enigmatică de a regenera, proprie numai soarelui primăverii timpurii, condiţionează intensa preschimbare şi înviorarea circulaţiei substanţelor din arterele plantelor. Este elixirul vital. El produce, ca prin minune, muguri, lăstari şi frunze!
Emanaţiile solare, pătrunzând în arbore, îl invadează, dăruindu-i forţa vie, care înlătură definitiv frunzele uscate şi coaja din anul trecut, dându-i tot mai adânci posibilităţi de a suge din pământ noi rezerve de hrană.
Animalele, şi mai ales păsările sălbatice, cuprinse de valul ritmului solar, îşi reînnoiesc blana ori penele; totuşi, această aruncare a materiei exterioare şi utilizate este mai nimic în comparaţie cu modificările care se produc în fiecare celulă a organismului.
Trupul nostru se supune aceloraşi legi. La ivirea primaverii, se produce şi în noi un fel de „năpârlire”!
Atunci eliminăm vechea substanţă, care nu mai poate fi asimilată acum şi intuim o alta nouă, în cazul, se înţelege, când acordăm forţei generatoare posibilitatea de a acţiona binefăcător asupra noastră. În acest timp, e bine ca sufletul şi trupul nostru să înceteze de a mai lucra, aşa cum încetează şi la animale, căci tot ce e viu are nevoie şi de odihnă.
Blana cea nouă, penele, pielea regenerată, schimbarea circuitului în ansamblul lumii organice, mugurii, frunzele, crengile din nou proaspete, reprezintă numai expresia vizibilă a emanaţiei solare invizibile, totuşi reale.
Corpurile păsărilor, ale animalelor şi oamenilor se lasă pătrunse şi se îmbăiază chiar în noua soluţie chimică şi invizibilă, care, însă, provoacă noi cristalizari! Astfel se aruncă toate elementele uzate ale anului trecut.
Nu există graniţă între spirit şi materie! Materia este expresia gândului accesibil simţurilor noastre externe.

……………………………….

Indienii numesc lunile februarie şi martie, „luni slabe”. Ei, ca observatori ai naturii mai subtili decât noi, înţeleg înclinarea organismului spre oboseală, inactivitate şi odihnă, care însoţesc regenerarea şi forţa creatoare.

Cele mai mari şi frumoase cristale se formează în soluţia care nu este supusă zdruncinării. Trupul nostru este supus aceleiaşi legi, primăvara, cu marea şi importanta ei cristalizare. Pentru a ne folosi deplin de acţiunea miraculoasă şi binefăcătoare a acestei forţe puternice, omul trebuie să se supună odihnei, îndată ce simte această nevoie, fie în miezul zilei sau în miezul nopţii.
A te forţa la o prea intensă şi continua muncă spirituală sau fizică, a te încăpăţîna să lucrezi numai prin voinţă, în ciuda instinctului sănătos, înseamnă, şi asta o fac un enorm număr de oameni (în veacul nostru de condiţii nefireşti ale vieţii), să te privezi de dreptul pe care îl ai la forţa regenatoare, să sugrumi şi să corupi opera acestei forţe. În loc să dăm posibilitatea acestor manifestări tainice de a lucra în noi, în loc să aruncăm, ca şi stejarul, tot ce e veşted, descompus, omul le trăieşte spasmodic, cu sine, an după an, împiedicând astfel înflorirea unei proaspete vitalităţi. Acesta este una din multele cauze, în urma cărora, umerii se încovoaie, părul încărunţeşte, zbârciturile apar.
Aşa zisa „bătrâneţe” se bazează exclusiv pe nepriceperea omului, pe incapacitatea lui de a găsi acele condiţii favorabile, în care să-şi poată dobândi forţa inepuizabilă. O febrilă creştere a nervozităţii, deasemenea poate provoca o accentuare a forţei musculare, ca şi o activitate mai intensă şi neîntreruptă. Omul, atunci, e ca într-o turmentare gravă, se arunca în acelaşi timp, în variate ocupaţii,neîngăduindu-şi repaos şi trezindu-se într-o zi, la sfârşirea completă a forţelor, la decadenţă.
Dacă în sufletele oamenilor ar dospi numai ideea de respect pentru forţa regeneratoare a primăverii (indiferent de convingerile lor personale), le-ar fi prielnică această atitudine de expectativă şi le-ar ajuta chiar foarte mult.
Orice adevăr dinamic, care la apariţia lui, nu e alungat cu violenţă din gând, prinde rădăcini, trăieşte existenţa sa în binele care răsare din el.
Oamenii care duc o luptă aprigă în viaţă, îşi epuizează forţele şi îmbătrânesc înainte de vreme. Rezistenţa, chiar a marinarilor oţeliţi, adeseori nu durează mulţi ani; la vârsta de 45 – 50 de ani, ei sunt deja bătrâni.
În împărăţia naturii, se succed fără răgaz, epocile de activitate, cu cele de odihnă absolută. În timpul iernii, în lumea vegetală, circulaţia sevei stagnează, iar o bună parte din animale nu se mai hrănesc şi dorm, adică hibernează; însuşi pământul se odihneşte, în aşteptarea noilor semănături. Omul, dacă s-ar da şi el, din timp în timp, unei pasivităţi totale (posedând şi o posibilitate, incomparabil mai mare, de a percepe forţa solară invizibilă), el s-ar renaşte atât spiritual, cât şi fizic. În el, s-ar trezi atunci, simţuri şi forţe pe care, acum, majoritatea oamenilor le neagă, pur şi simplu.
În Orient, graţie unei vieţi mai paşnice (meditative), contemplative, oamenii au căpătat mai de timpuriu, o autoritate oarecare asupra acestor simţuri şi forţe noi. Ei nu domină ca şi cuceritorii! India e supusă Angliei, cu toate acestea însă, Orientul predomină şi învinge cultura exterioară şi superficială a Apusului. Noi avem de învăţat de la India, abecedarul unor legi şi forţe necunoscute înţelepţilor noştri. De unde vin aceste forţe şi cum s-au dezvoltat ele? Din tăria spiritului lor, profund, dar liniştit, care de mii de ani, năzuieşte armonios să atingă acelaşi ţel. Noi, ceilalţi, continuăm să gândim, plini de superstiţie, că nimic nu se poate realiza, fără o muncă grăbită şi istovitoare. Noi nu ştim cum să ne lăsăm trupul pătruns de acea stare specială de somn adânc, în timpul căruia, forţele noastre mentale să acţioneze la distanţă, aducându-ne de acolo foloase de o mie de ori mai mari decât ne poate da munca fizică.
Oprirea arbitrară a procesului anual de înflorire a mugurilor, precum şi cristalizarea lor în substanţă, este o abatere tot atât de dăunătoare, ca şi tunderea unui pom în epoca desfacerii mugurilor.
Mulţi ne pot obiecta: e posibil oare să-ţi neglijezi îndeletnicirile tale, să te privezi de pâinea cea de toate zilele, pentru a te da pe tine însuţi „reparaţiei primăverii?”. Hotărârile omeneşti nu sunt întotdeauna cele mai fireşti. Atunci când natura ordonă: „la odihnă”, omul răspunde: „la muncă”, împingându-se, deci, singur, în oceanul suferinţelor.
Conştiinţa necesităţii a ceva care-i lipseşte, îi apropie posibilităţile: nevoia de ceva, dorinţa şi cererea insistentă sunt de la sine rugăciuni, cu alte cuvinte, ele sunt forţa prielnică, care, împărtăşindu-ne cu susţinere, ne scoate din condiţiile unei vieţi pline de lipsuri. Acesta e izvorul germenului viitorului întreg, taina trecerii către o viaţă superioară şi mai destoninică! Hristos a exprimat această lege într-o parabolă, ale cărei cuvinte vor dăinui mereu: „Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide”.
El n-a tălmăcit taina acestei parabole în mod ştiinţific, n-a spus de ce fiecare tendinţă superioară, fiecare gând serios şi fiecare dorinţă se realizează. Această taină este tot atât de inexplicabilă, cum sunt şi toate celelalte. Fiecare cauză, din care purcede consecinţa, duce către o nouă taină, în faţa căreia, cauza poate fi considerată consecinţă.
Numai nouă, oamenilor, ne este dat să discernem şi să ne folosim conştient de toate aceste forţe dinamice, cu toate că ne este ascunsă cauza iniţială.
Copacii, ca şi animalele, mor din pricina necunoaşterii acestei ştiinţe. Noi, oamenii, am murit până acum, din aceeaşi cauză. Moartea, precum spune apostolul Pavel, este ultimul duşman pe care trebuie să-l învingem!
Pe măsură ce omul se îmbogăţeşte, agonisind tot mai multă ştiinţă, care îl ajută a se folosi mai intens de aceste minunate Forţe, el, în drumul vieţii pe care îl parcurge mereu, învaţă, şi chiar îşi însuşeşte, arta tăcerii. Datorită ei, se înglobează şi el în armonia Supremei Forţe Mute, care înlocuieşte moartea cu nemurirea, înzestrându-l necontenit cu elemente tot mai noi, tot mai subtile.
Prentice Mulford 

loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *