Nemurirea fizica

Loading...

padure_sequoiaNoi credem în posibilitatea nemuririi fizice, adică observăm că spiritul se va putea folosi de trup, atât cât va dori. Cu anii, în loc să se ruineze, trupul se va reînnoi, rămânând veşnic tânăr.
Noi credem că se bazează pe oarecare adevăr, miturile pe care popoarele culte din antichitate şi le făceau despre “nemuritori”, adică despre fiinţele care stăpâneau forţe mai înalte decât cele “muritoare”.
Această nouă posibilitate a nemuririi fizice, reiese din legea, în baza căreia fiecare arzătoare, neânduplecată şi perseverentă dorinţă a omenirii, trebuie să se realizeze cândva. Strigătul de viaţă se înfiripă la început nesigur, apoi din ce în ce mai insistent, pe măsură ce masele se pătrund de înţelegerea bucuriilor mentale superioare, de valoarea existenţei şi a conştiinţei, că viaţa este prea scurtă pentru a putea îndeplini toate multiplele lor cereri.

Un şir întreg de procese spirituale vor îmbogăţi trupul, cu noi impulsuri vitale, transformându-l, în cele din urmă, într-un instrument mai flexibil şi mai sensibil, asupra căruia se vor transmite şi se vor reflecta tot mai uşor, toate influenţele mentale. Aceste procese nu vor susţine trupul pe care îl avem noi azi, ci vor susţine numai acel trup, ale cărui elemente se preschimbă neîntrerupt, regenerând, asemeni eterului, spiritul superior din care este format.

Voinţa, dorinţa şi rugăciunea vor crea un trup nou, care nu se va expune întâmplător vieţii.
În prezent, noi îl împovărăm, conştient sau inconştient, cu germenii morţii, fiecare respiraţie este întunecată de “conştienţa” bătrâneţii care se apropie, de credinţa în distrugere; iar convingerile se materializează în carne şi în sânge! Credinţa în posibilitatea unei vieţi care se va reînnoi şi va renaşte mereu, va crea o astfel de viaţă!

Simultan cu procesul renaşterii, trebuie să fie aruncate părţile uzate şi să avem epoci lungi de “năpârlire”, ca şi în viaţa animală.
Materia organică participă, mai mult sau mai puţin, la energia vitală; iar oamenii sunt împărtaşiţi cu ea, în diferite grade.
În strânsă legătură cu intensitatea dezvoltarii acestei energii, în scurt timp, vor aparea fiinţe îmbibate de curentul veşnic, într-o aşa mare măsură, încât ele vor înţelege şi vor păşi pe căile renaşterii, intuind şi alte noi perspective de existenţă.

Cel mai greoi spirit dintre noi se împotriveşte întotdeauna încolţirii în el însuşi a noilor idei. Câmpul de bătălie, în care se ciocnesc părerile, este trupul nostru şi această luptă îl brăzdează cu suferinţă. Dacă el va reuşi, chiar în cel mai neînsemnat grad, să creadă în Forţa Infinită şi dacă va pricepe că boala şi moartea nu sunt necesităţi veşnice, atunci credinţa supremă va învinge. Toate învechitele rătăciri vor fi, una după alta, înlăturate, iar cunoştinţe tot mai noi vor fi pricepute şi înţelese. După fiecare încăierare, trupul va deveni mai puternic; convulsiunile şi crizele, slăbind mereu, vor face loc statornicei seninătăţi (serene mood).

Până acum, oamenii nesocoteau trupul, din neştiinţă. Ei nu înţelegeau că boala arunca gândurile materializate şi învechite, deschizând calea altora noi. Nepricepând, deci, rostul bolii, ei se străduiau din toate puterile, să menţină, în mod artificial, starea cea veche. O întreţineau prin credinţă. Dacă boala va aduce daune sau moarte, se determină dinainte, de către credinţă. Oamenii care recunosc în boală un remediu real al organismului, prin care se elimină toate elementele uzate, folosesc mult progresul lucrării spiritului. Dimpotrivă, acei care nu văd în boală decât un rău, cuibăresc în ei o grea povară, povara greşelilor, a rătăcirilor care se vor închega, sintetiza, în carnea şi sângele lor, astfel încât, ei vor pierde în general, capacitatea de a fi purtătorii “EULUI” spiritual.

A respinge cu dispreţ posibilitatea regenerării şi conservării trupului, cât mai îndelung, prin mijlocirea reînnoitoarelor procese de preschimbare, înseamnă a închide uşa vieţii şi a lăsa, voluntar, ca moartea să pătrundă prin cealaltă poartă deschisă.

Noi nu hotărâm cum anume trebuie să credem. În actualul nivel spiritual, inferior, mult prea mulţi nu vor fi în stare să pătrundă orizonturile luminate de o astfel de credinţă, care să creeze asemenea posibilităţi. Cu timpul, se vor produce, desigur, multe fenomene, în care, acum, nimeni n-ar fi în stare să creadă. Depinde de noi, de tăria voinţei noastre, ca să dorim imposibilul şi să ne pară realizabil. Trebuie să ne rugăm, pentru a ne întări în credinţă, care ne-ar fi temeiul şi făgăduinţa realizării lucrului dorit. Se obţine această credinţă, în măsura puterii rugăciunii noastre.

Însuşirea de a se încrede este o forţă intuitivă, prin care se percepe adevărul, care n-a atins încă sfera noastră mentală. Columb poseda o astfel de credinţă, când susţinea existenţa noului continent. Ea reprezintă o adevărată forţă dinamică, care clocoteşte în toţi acei oameni încrezători în steaua lor călăuzitoare, care îl conduce pe drumuri necunoscute, dar care duce către ţinta întrevăzută şi râvnită numai de ei.

Cine se roagă pentru această credinţă şi pentru posibilităţile, deocamdată supranaturale, optează în acelaşi timp şi pentru aptitudinea de a stabili un nou adevăr. Acel care se va ruga insistent numai pentru Adevăr, îl va obţine; iar Adevărul, în plinătatea sa, înseamnă puterea de a înfăptui ceea ce pare imposibil.

Omul se poate descătuşa deplin şi pentru totdeauna de rău (adică a atinge nemurirea fizică), dar numai dacă va căuta sprijin crediţtei sale, în Conştiinţa Infinită.
Pentru acest scop, spiritul fiecărui om trebuie să se concentreze numai în sine însuşi! Nimeni nu poate absorbi Forţa Suprema, dacă depinde de alţii. În felul acesta, ar adopta şi s-ar îmbiba cu o credinţă străină. Vremelnic, şi atârnarea poate face minuni, totuşi, aceste minuni nu sunt solide, pentru că izvorul vital nu se poate afla decât în noi înşine, şi nu se poate dezvolta decât dacă se hrăneşte din veşnicie.
Cea mai perfectă rugăciune, conştientă ori inconştientă, ar fi întotdeauna: “Să sporească în mine, credinţa în mine însumi.”.

Încetul cu încetul, omul încetează de a se mai încărca cu noi greşeli, atunci când îşi modifică părerile spirituale faţă de boli, înţelegând că ele sunt numai mijloace, prin care spiritul va scăpa de toate vechile greşeli -“păcate mentale”, – care s-au acumulat încă din fragedă copilărie, substanţializându-se în trup. În felul acesta, omul se descarcă nu numai de falsele noţiuni, dar şi de temerile anterioare. O boala grea, de care am suferit poate cu câţiva ani în urmă, a lăsat în noi amintirea unei temeri cunoscute, iar odată cu ea, şi închipuirea eronată, care stă la originea fricii. Această rătăcire (adică închipuire forţată despre frică), fie ea numai o reamintire, are un ecou dăunător în trup.
Frica, ca dealtfel şi toate amintirile întâmplărilor îndurate, se îmbină “EULUI” nostru, ca părţi reale. Toate aceste amintiri, adeseori inconştiente, întreţin adeseori idei adânc înrădăcinate în noi, precum că ruinarea şi moartea n-ar putea fi vreodată biruite! Într-o totală transformare a gândirii, se produce ca o conjurare (Exorcism)!

Abcesele spirituale se deschid, bineînţeles printr-o circumstanţă, care, într-un fel oarecare, se răsfrânge asupra trupului, îmbolnăvindu-l. Bolile şi vechile suferinţe se vor mai întoarce, într-o înfăţişare, însă, mult mai atenuată, sub forma unor amintiri apăsătoare, care s-au mai păstrat în subconştient, numai în scopul eliberării noastre de rătăcirile noastre din trecut. Vom avea un rezultat cu totul opus, dacă omul nu-şi va schimba opiniile sale mentale faţă de însemnătatea spirituală a bolii, cu alte cuvinte, dacă la fiecare nouă îmbolnăvire, el va adăuga şi reminiscenţele supărătoare, care până la urmă, vor avea o influenţă atât de puternică asupra lui, încât organismul, zdruncinându-se, nu va mai fi în stare să le mai învingă.

Adevărul poate fi cunoscut în orice timp, chiar şi mai târziu e totuşi mai bine decât niciodată. Consecinţele adevărului cunoscut şi însuşit, vor începe imediat să se manifeste şi să aibă repercusiuni în trup, iar dacă se va întâmpla ca trupul pe care îl posedăm în momentul de faţă să nu poată atinge suprema perfecţiune, sigur forţa adevărului cunoscut n-a fost irosită zadarnic, căci, în mod invizibil, ea va ajuta spiritului să creeze un nou trup, pentru o nouă viaţă.
Oare nu e un paradox, că omenirea, care crede real în progres, invenţiile mari, rafinamentul la care s-a ajuns, Forţa Supremă, iar în acelaşi timp, e stăpânită cu încăpăţînare de imaginea ireală, că atât în prezent, cât şi de-a pururi, trupurile noastre vor rămâne sub autoritatea bolilor, a distrugerii şi a morţii. Una nimiceşte pe alta! Umerii încovoiaţi, părul încărunţit sunt consecinţele acestei fanatice credinţe lipsite de curaj, care se menţine sub povara a tot ce e pământesc şi care tinde către inevitabila descompunere. Spiritul se otrăveşte atât de mult de gândul morţii încât, în cele din urmă, se istoveşte! Un trup reîntinerit devine minunat, capătă un aspect înfloritor, ca o mărturie a unui suflet împodobit de gânduri noi, de noi speranţe, noi planuri, noi scopuri, noi şi tot mai înălţătoare tendinţe, adică o veşnică trăire şi nu o vârstă matură semi-moartă.

Rasa noastră crede atât de profund în slăbiciune şi distrugere, încât înţelepciunea, alegoric este imaginată în chipul unui bătrân slăbănog, cu parul înălbit, sprijinindu-se într-un toiag. Minunata înţelepciune, care nu ştie şi nu poate să se ferească de abisurile nimicirii. Odată cu accentuarea sensibilităţii, ne vom întoarce instinctiv de la tot ce ne cauzează un rău vădit sau abia perceptibil. Simţământul simpatiei sau al antipatiei va ajunge până la clarviziune, în toate împrejurările vieţii. Acest ultim simţământ, pe cale reflexă, va respinge oamenii răi, ca şi gândurile vătămătoare.
Neindoios, cu întărirea credinţei, în procesul renaşterii, ne va veni de pretutindeni ajutorul material, sub formă de hrană, de obiceiuri schimbate, de un nou mediu înconjurător.

Cel care conduce şi sprijină toate acestea este spiritul şi nu vom avea nici un fel de scăpare, până nu-i vom asculta sfatul mut. O mâncare grea, un aliment vătămător nu va fi mistuit, nu vor mai fi întreţinute legături cu o societate rău îndrumată, iar toate spectacolele vor dispare pe neobservate.
Şi totuşi, nu se cuvine să gândim că inspiraţia este posibilă numai cu propriile noastre virtuţi, după propriul îndreptar al regulilor stricte, ci dimpotrivă, dându-le ascultare, ne-am preda cârmuirii intelectului nostru inferior şi ne-am trezi în situaţia de a ne ordona el legile intuiţiei, cu toate că numai intuiţia lucidă e singura care, crescând în credinţă, trebuie să îndeplinească întreaga misiune.
Aşa de exemplu, când va sosi timpul “EULUI” nostru material ca să înceteze cu o alimentaţie nepotrivită, într-o clipă va pieri şi trebuinţa ei.

Mărturisindu-ne credinţa noastră în nemurirea fizică, noi nu afirmăm, dar nici nu negăm prin aceasta, posibilitatea nemuririi corpului pentru generaţia actuală şi nici nu stăruim cu tot dinadinsul asupra faptului că omenirea ar trebui de îndată să ţintească spre realitatea nemuririi, datorită anumitor mijloace fizice.
Mărturisind, am întărit numai adevărul, a se şti că această forţă, pe calea absolut naturală, va transforma tot ce e vulgar şi de calitate inferioară, în mai subtil, în superior. Mai curând sau mai târziu, omenirea toată se va inspira.
Suntem în zarea nemuririi!
Prentice Mulford 

Cand il judeci pe altul, nu il definesti pe el, ci pe tine.-Dr. Wayne W. Dyer

loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *