Viața nu înseamnă doar să îmbătrânești, înseamnă și maturizare

Loading...

13051609_1329489900401307_7659756861157752346_nOmul se naște să izbândească în viață, dar totul depinde numai de el. Poate să și eșueze, trecând prin viață fără să înțeleagă nimic din ea. Poate să respire, să mănânce, să îmbătrânească și să se îndrepte spre mormânt, dar asta nu e viață, e moarte lentă. O moarte treptată, care se întinde pe o perioadă de șaptezeci de ani, să zicem, din leagăn până la mormânt. Și pentru că, în jurul tău, milioane de oameni mor în felul acesta treptat, lent, îi imiți și tu. Copiii învață de la cei din jurul lor, iar noi suntem înconjurați de morți.
De aceea, mă simt obligat să explic, în primul rând, ce înțeleg eu prin «viață». Viața nu înseamnă doar să îmbătrânești, înseamnă și maturizare. Iar îmbătrânirea și maturizarea sunt două lucruri diferite.

Orice animal îmbătrânește, pe când maturizarea este specifică numai ființelor umane.
Maturizarea înseamnă să pătrunzi clipă de clipă tot mai adânc în principiile vieții; ea înseamnă să te îndepărtezi de moarte, să nu mergi către ea. Cu cât pătrunzi mai adânc viața, cu atât înțelegi mai bine nemurirea din tine. Te îndepărtezi de moarte, și vine o clipă când înțelegi că moartea nu e decât o schimbare de haine, sau o schimbare de casă, sau o schimbare de formă – nimic nu moare, nimic nu poate să moară.

Moartea este cea mai mare iluzie care există.

Ca să te maturizezi, uită-te la un copac. Pe măsură ce copacul se maturizează, rădăcinile lui pătrund tot mai adânc în pământ. Există un echilibru – cu cât crește copacul mai înalt, cu atât mai adânci sunt rădăcinile lui. N-ai să găsești un copac de cincisprezece metri cu rădăcini mici; ele nu ar putea susține un copac atât de mare.

În viață, maturizarea înseamnă să pătrunzi adânc în tine, acolo unde îți sunt rădăcinile. Pentru mine, primul principiu al vieții este meditația. Tot restul vine după aceea. … Meditația înseamnă să intri în nemurirea ta, să intri în veșnicia ta, să intri în dumnezeirea ta.  Meditația este o metodă chirurgicală ciudată, care înlătură tot ce nu e al tău și păstrează numai ființa ta autentică. Ea arde tot restul și te lasă gol, singur sub soare, în bătaia vântului, de parcă ai fi primul om care a coborât pe pământ, care nu știe nimic, care trebuie să descopere totul, care trebuie să fie căutător, care trebuie să meargă în pelerinaj.

Al doilea principiu este pelerinajul. Viața trebuie să fie o căutare, nu o dorință; nu ambiția de a deveni asta sau aia, președintele sau primul-ministru al unei țări, ci o căutare pentru a afla ”Cine sunt?”.

Este foarte ciudat că oamenii nu știu cine sunt, și se străduiesc să devină cineva. Nu își cunosc propria ființă, dar au țelul de a deveni cineva.

Devenirea este dorința sufletului.

Ființa ești tu.

Iar începutul vieții înseamnă să-ți descoperi ființa. Atunci fiecare clipă e o nouă descoperire, fiecare clipă îți aduce o nouă bucurie. Un nou mister își deschide ușile, o nouă iubire începe să crească în tine, o compasiune pe care n-ai mai simțit-o niciodată, o sensibilitate la frumos, la bunătate. Devii atât de sensibil încât până și cel mai mic fir de iarbă capătă pentru tine o importanță imensă. Sensibilitatea te face să înțelegi că acest fir de iarbă este tot atât de important pentru existență precum cea mai mare stea; fără acest fir de iarbă, existența ar fi mai săracă. Acest fir de iarbă e unic, e de neînlocuit, are propria-i personalitate.

Iar această sensibilitate îți va aduce noi prieteni; te vei împrieteni cu copacii, cu păsările, cu animalele, cu munții, cu râurile, cu oceanele, cu stelele. Pe măsură ce dragostea crește, pe măsură ce bunăvoința crește, viața devine mai bogată.

Pe măsură ce devii mai sensibil, viața se mărește. Nu mai e un iaz mic, devine un ocean. Ea nu se mai limitează la tine, la soția ta și la copilul tău – nu se mai limitează deloc. Toată această existență devine familia ta, și atâta timp cât întreaga existență nu e familia ta nu știi ce e viața, pentru că omul nu e o insulă, toți suntem conectați între noi.
Suntem uniți în milioane de feluri într-un continent vast.

Și, dacă inimile noastre nu sunt pline de iubire pentru întreg, viața noastră e scurtată în aceeași proporție.

Meditația îți va aduce sensibilitate, sentimentul măreț că aparții lumii. E lumea noastră, stelele sunt ale noastre, și nu suntem străini aici. Facem parte în mod intrinsec din existență. Îi aparținem, suntem inima ei.

În al doilea rând, meditația îți va aduce o mare liniște, pentru că toate cunoștințele, care nu sunt de fapt decât niște prostii, vor fi dispărut. Și gândurile care fac parte din cunoaștere vor fi dispărut, și te va mira ce liniște deplină te va cuprinde. Această liniște este singura muzică ce există.

Muzica este un efort de a face cumva să se manifeste această liniște. Clarvăzătorii Orientului antic au subliniat foarte clar că toate artele – muzica, poezia, dansul, pictura, sculptura – se nasc din meditație. Ele sunt un efort de a aduce cumva necunoscutul în lumea cunoscutului, pentru cei care nu sunt pregătiți să plece în pelerinaj, sunt niște daruri pentru cei care nu sunt gata de pelerinaj. Poate că un cântec ar putea să declanșeze dorința de a merge în căutarea sursei, poate o statuie, poate o poezie…

Pe măsură ce liniștea ta crește, cresc și iubirea ta, și bunăvoința ta față de lume; viața ta e clipă de clipă un dans, o bucurie, o sărbătoare.

Viața trebuie să fie o sărbătoare continuă, un festival de lumini tot anul. Numai atunci te poți dezvolta, poți înflori.

Transformă lucrurile mărunte în sărbătoare.

De exemplu, în Japonia există ceremonia ceaiului. În fiecare mănăstire zen și în fiecare casă care își permite există un mic templu pentru băut ceai. Ceaiul nu mai e un lucru obișnuit, profan; a fost transformat într-o ceremonie. Templul pentru băut ceai este făcut într-un anumit fel – într-o grădină frumoasă, cu un eleșteu frumos, cu lebede și flori de jur împrejur. Musafirii vin și își lasă încălțările afară; e un templu. Iar când intri în templu nu ai voie să vorbești; trebuie să-ți lași gândurile și vorbirea afară, cu pantofii. Te așezi într-o poziție de meditație, iar gazda, femeia care îți prepară ceaiul, se mișcă în jurul tău de parcă dansează, pregătește ceaiul cu mișcări grațioase, îți pune dinainte cești și farfurioare ca și cum ai fi zeu. Se înclină adânc cu mult respect, iar tu primești ceaiul cu același respect.

Ceaiul e preparat într-un samovar special, care scoate sunete frumoase, o muzică a lui. Și, ca parte din ceremonial, toată lumea trebuie mai întâi să asculte muzica ceaiului. Așa că toată lumea tace și ascultă, afară în grădină păsările ciripesc, iar samovarul își cântă cântecul. Pacea coboară…

Când ceaiul e gata și e turnat în cești, nu se bea așa cum îl beau pretutindeni oamenii. Mai întâi miroși aroma ceaiului, apoi îl sorbi de parcă ar veni de dincolo, pe îndelete, fără grabă. Cineva începe să cânte la flaut sau la sitar. Un lucru obișnuit, un simplu ceai a devenit un frumos festival religios. Fiecare participant iese din el hrănit, proaspăt, simțindu-se mai tânăr, mai plin de viață.

Și ce s-a făcut cu ceaiul se poate face cu orice altceva – cu hainele, cu mâncarea. Oamenii trăiesc aproape ca adormiți; altfel fiecare țesătură, fiecare cârpă are frumusețea ei, se simte într-un anume fel la pipăit. Dacă ești sensibil, îmbrăcămintea nu e menită doar să-ți acopere corpul, ea e ceva care îți exprimă personalitatea, gustul, cultura, ființa. Tot ce faci trebuie să te exprime, trebuie să fie semnătura ta. Atunci viața devine o sărbătoare continuă.

Să faci totul în mod creator, să transformi răul în bine – asta numesc eu arta de a trăi. Dacă un om trăiește toată viața făcând din fiecare clipă un prilej de bucurie, de iubire, de frumusețe, firește că moartea lui o să fie încununarea strădaniei sale de-o viață. Moartea lui nu o să fie urâtă, așa cum e în mod obișnuit pentru toți.

Dacă moartea e urâtă, înseamnă că toată viața ta a fost o risipă. Moartea trebuie să fie acceptare tihnită, o intrare cu iubire în necunoscut, un voios rămas-bun de la vechii prieteni, de la vechea lume. Ea nu trebuie să fie o tragedie.

Nu împărți lucrurile în mari și mici, în banale și importante. Totul e important. … Începe cu meditația, și în tine se vor dezvolta liniștea, seninătatea, fericirea și sensibilitatea. Și, ori de câte ori ieși din meditație, caută să le aduci în viața ta de zi cu zi. Împărtășește-le, pentru că tot ce se împarte cu alții crește repede. Iar când va fi să mori, vei ști că nu există moarte. Îți vei lua la revedere, fără lacrimi de tristețe – poate cu lacrimi de bucurie, nu de tristețe.

Însă trebuie să începi prin a fi inocent.

Viața e foarte simplă, e un dans plin de veselie. Și întregul pământ ar putea fi plin de veselie și dans, însă există oameni care au tot interesul ca nimeni să nu se bucure de viață, ca nimeni să nu zâmbească, care spun că viața e un păcat, că e o pedeapsă. Cum să te bucuri de viață când ți se spune continuu că viața e o pedeapsă, că suferi din cauză că ai făcut lucruri rele, și că viața ta e un fel de pușcărie în care ai fost azvârlit să suferi?

Eu îți spun că viața nu e o pușcărie, nu e o pedeapsă. Este o răsplată, și este oferită numai celor care au câștigat-o, care o merită. E dreptul tău să te bucuri de ea; ar fi un păcat dacă nu te-ai bucura. Ar fi împotriva existenței dacă n-ai face-o frumoasă, dacă ai lăsa-o așa cum ai găsit-o. Nu, las-o puțin mai fericită, puțin mai frumoasă, puțin mai parfumată.

Osho

loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *