Psihozele

Loading...

12227777_451077685084062_8184457030336310276_nPSIHOZĂ (in general) Psihoza este o boală mentală majoră, care tulbură grav existenţa psihică a persoanei afectate, in raport cu ea insăţi şi cu lumea exterioară, provoacă alterarea conştiinţei de sine, a conştiinţei despre celălalt şi despre lumea exterioară, a afectivităţii, a inteligenţei, a judecăţii, a personalităţii. Astfel, subiectul trăieşte ca şi cum ar fi un străin in această lume.
Paranoia şi schizofrenia sunt psihoze. In cazul in care sunt afectat de psihoză, vreau să fug de cine sunt şi să evadez din acest corp, pe care nu il accept. Mă simt atat de nelalocul meu, incat am impresia că nu mai am identitate, mă las invadat de oamenii din jurul meu. Am un foarte scăzut respect faţă de mine insumi şi caut prin toate mijloacele să fiu iubit şi să primesc atenţia celorlalţi. Nu mai indrăznesc să fiu eu insumi. Prin faptul că imi neg propria persoană, relaţiile cu ceilalţi, viaţa in general, devin obsedat, fixat pe ceva sau pe cineva şi astfel mă indepărtez de durerea mea interioară.
Psihoza poate fi, de asemenea, rezultatul unui eveniment in care am trăit un şoc emoţional atat de mare, incat am vrut să mă rup de realitate, mentalul meu neinţelegand „de ce mi s-a putut intampla mie acel lucru!” Am ascuns evenimente, emoţii in subconştientul meu şi, mai devreme sau mai tarziu va trebui să le fac faţă pentru a le putea integra şi a invăţa lecţia de viaţă corespunzătoare. Eliberand aceste evenimente, care mă domină inconştient şi care mă fac să acţionez intr-un fel impulsiv, voi putea să recapăt din plin controlul asupra vieţii mele şi să trăiesc in pace cu mine insumi.

loading...

Psihoza maniaco-depresivă este o alternanţă de crize de excitaţie (manie) şi de episoade depresive, care se manifestă prin melancolie. imi este teamă că imi voi rata viaţa, că nu am niciun viitor. Această boala se manifestă des după pierderea cuiva sa a unui lucru drag. Ajung foarte repede la extreme, deoarece mă simt deconectat de puterea mea interioară, deci sunt neputincios să imi iau viaţa in maini. Cat despre psihoza infantilă, aceasta poate fi rezultatul unei relaţii perturbate intre copil şi părinţii lui. Copil fiind, pot trăi respingere legată de revolta inconştientă a mamei sau deoarece sunt supus unor revelaţii sexuale, prea precoce pentru a fi integrabile etc. Mă inchid intr-o stare de indiferenţă, de inerţie şi de stagnare pe planul dezvoltării mentale sau mă inchid intr-o lume a mea, unde nu mai comunica şi care imi serveşte derept mijloc de protecţie. Este ca şi cum nu aş mai fi capabil să-mi găsesc locul şi să mă ocup de mine. Mă inchid intr-o „separarae protectoare”, după ce am trăit o respingere puternică sau o lipsă de afectivitate, avand impresia că nu pot fi ceea ce vor părinţii mei să fiu, aceştia fiind controlaţi de fricile lor, de dorinţele, de fantasmele lor, cu privire la mine, copilul lor.
Accept să mă deschid treptat faţă de universul meu interior. imi recunosc puterea pe care o am asupra vieţii mele. Durerile trăite in trecut fac parte din procesul de evoluţie a fiecărei finite şi trebuie să le accept este singura modalitate prin care pot lăsa la o parte suferinţa şi astfel să imi pot construe viaţa pe noi fundamente pozitive. Sensibilitatea mea devine un instrument de transformare, deoarece astfel am acces la diferite niveluri ale conştiinţei. Pot avea incredere in viaţă, deoarece sunt pe deplin protejat şi indrumat.

Paranoia se defineşte ca o psihoză caracterizată prin supraestimarea eului, neincredere, atitudine bănuitoare, rigiditate psihică, agresivitate, care antrenează un delir de persecuţie. Comportamentul paranoic poate fi considerat un fel de sindrom provenit dintr-un sentiment de inferioritate, cu valoare de protest, de compensaţie, de revanşă sau de pedeapsă. Totuşi, dacă sunt paranoic, continui să imi păstrez toate capacităţile intelectuale. Am obsesii, idei fixe, pe care se concentrează toată atenţia
mea. Observ fiecare detaliu mărunt care, chiar dacă este neinsemnat, poate lua proporţii inimaginabile. Deoarece universul meu este astfel deformat, totul devine periculos pentru mine. Mă simt mereu urmărit, spionat, ceea ce duce la o stare de delir. Dacă sunt afectat de paranoia, mă simt victima a tot ceea ce mi se intamplă şi sunt tot timpul in alertă. Am impresia că cineva mă pandeşte, imi dă tarcoale tot
timpul..Viziunea mea asupra lumii exterioare este falsă (mă gandesc la ceea ce cred ceilalţi despre mine…) Disperarea mea şi tristeţea mă fac să urlu. Mă simt pus la zid, neştiind in ce direţie să mă indrept pentru a fugi. Anticip tot timpul ceea ce este mai rău şi mă ascund in spatele unei carapace. Rănile mele emoţionale, sensibilitatea mea puternică, fricile şi regretele mele, mai. ales faţă de experienţe pe care le consider eşecuri, deoarece nu am primit recunoştinţa şi admiraţia pe care le doream, toate acestea mă fac să fug, să mă rup de o realitate la care imi este greu să mă adaptez.
Nu pot fi consolat cu privire la o situaţie pe care am trăit-o. De exemplu, am avut de infruntat moartea, pe a mea sau a altcuiva. O simt incă aproape de mine, ca şi cum m-ar spiona. Simt că trăiesc intre două lumi şi nu mai ştiu care este cea reală şi care este imaginară. Nu mai am incredere in nimeni, imi caut „porţi de ieşire” pentru a evita să fac faţă realităţii. Există o parte din mine pe care o accept foarte greu.
Aceasta are legătură cu toate angoasele mele, cu sentimentul meu de neputinţă, cu furia mea refulată. Fug de propriile mele emoţii..”Nu sunt nimic”. Este posibil ca, in copilărie să fi invăţat să trăiesc intr-un mediu foarte periculos. Poate am fost chiar dat afară din casă, de la şcoală sau din cercul de prieteni. Nefiind capabil să mă privesc in faţă, am fugit de adevăr, intr-o lume ireală. Astfel, am rămas cu tendinţa de a-i invidia pe ceilalţi.
Accept faptul că, gandurile mele negative şi obsesiile mele sunt nocive pentru mine şi este important să imi asum tot mai mult reasponsabilităţile faţă de viaţă, deoarece sunt capabil să o creez aşa cum vreau eu. Imi creez viaţa prin ganduri pozitive. Sunt sincer cu mine insumi şi cu cei din jurul meu. Accept toate emoţiile care există mine.

Schizofrenia este o modalitate de a mă ascunde şi de a ascunde faţă de ceilalţi, adevărata mea identitate. Dacă sufăr de schizofrenie, este posibil să fi crescut intr-un mediu familial foarte rigid, in care mi-am pierdut adevărata identitate.
Neştiind cine sunt, am decis să devin altcineva. Este vorba despre o negare, un refuz total a CEEA CE SUNT. Ceea ce trăiesc este atat de intens, incat starea mea schizofrenică devine o soluţie de disperare, din cauza, unui stres prea mare. Am impresia că nu există soluţii pentru situaţia mea şi singura mea şansă de supravieţuire este să fug. De obicei, ca mai toate persoanele afectate de schizofrenie, am un intelect foarte puternic şi am nevoie să inţeleg ceea ce mi se intamplă, in loc să accept|, pur şi simplu. Trăiesc intr-un mediu plin de ameninţări şi, pentru că mă simt ameninţat, deformez realitatea. Sau mă sperii şi intru in panică.
Simt nevoia să mă apăr de lumea din jurul meu: viziunea pe care o am asupra ei este foarte diferită de realitate. Am impresia că singurul mod de a deţine controlul este să trăiesc in singurătate. Imi construiesc o lume in care imi controlez cum vreau eu, fiecare parte a personalităţii mele. Nu sunt niciodată in totalitate, eu insumi cu ceilalţi.
Am o putere fictivă, fabuloasă asupra persoanei mele, pană in momentul in care apar acele părţi din mine pe care vreau să le uit. Această personalitate ascunsă are nevoie să se exprime şi să fie auzită. De aceea am impresia că aud voci sau că sunt posedat, realitatea fiind insuportabilă şi mă retrag intr-un fel de delir. Trebuie să incetez să neg realitatea. Nu sunt posedat de nicio entitate, este doar o parte din mine, pe care am sufocat-o şi care cere să iasă din ascunzătoare. Faptul de a fi „divizat” devine insuportabil. Iar faptul că atrag atenţia oamenilor asupra mea şi, in acelaşi timp, vreau să ii resping, este foarte obositor. Uneori, se poate intampla, dacă am calităţi fizice deosebite, să le folosesc intr-un mod exagerat. Fiecare dintre noi trăim, o formă de schizofrenie, intr-o măsură mai mică sau mai mare. De fapt, am tendinţa de a deforma realitatea atunci cand, in viaţa mea de adult, apare un eveniment care reactivează o rană apărută in timpul copilăriei mele (mai ales intre 0 şi 12 ani), sub formă de respingere, de supunere, de furie, de neinţelegere, de abandon etc. este ca şi cum aş dezvolta anumite mecanisme, uneori inconştiente, pentru a mă impiedica să retrăiesc durerea sau să imi reamintesc acea suferinţă trăită inainte. Printre aceste mecanisme de apărare se numără faptul de a schimba imediat subiectul unei conversaţii, atunci cand se vorbeşte despre o situaţie, in care m-am simţit rănit sau despre un subiect care mă deranjează. In astfel de cazuri, pot avea un comportament aberant, să mă ridic să caut sarea in frigider, de exemplu, lucru care este considerat drept o „distracţie”.
Este important să redescopăr fiinţa minunată care sunt şi să accept responsabilitatea pentru viaţa mea! Accept faptul că pot trăi in deplină siguranţă.
Cheia eliberării mele este să accept fiecare parte a fiinţei mele, deoarece acestea formează un intreg. Dacă există o parte pe care o iubesc mai puţin, ştiu că o pot schimba. In acest sens, trebuie să-mi dau jos masca şi să mă privesc in faţă. Astfel, nu mai simt nevoia de a reacţiona in exces, deoarece intreaga mea fiinţă are acum o voce şi se poate exprima. Am incredere in mine şi ştiu că nu există decat lucruri bune in interiorul meu. Uit noţiunea de „rău” pe care am lăsat-o să se infiltreze in viaţa mea şi care nu mai corespunde noii mele realităţi.
Jacques Martel

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *