„Dragostea este ceea ce se intampla dupa ce facem dragoste” – psiholog André Moreau

„Dragostea este ceea ce se intampla dupa ce facem dragoste” Interviu cu psihologul André Moreau

André Moreau. L’amour toujours.

André Moreau

André Moreau este psihiatru, psiholog, psihanalist, presedinte al Comunitatii Terapeutice Y VOIR CLAIR din Belgia, fondator si membru al Societatii franceze de Gestalt, ex-vicepresedinte al Societatii „Balint” din Belgia, vicepresedinte al Asociatiei Internationale de Psihoterapie si Somatoterapie de la Strasbourg, autor a 12 carti si a peste 40 de articole aparute in revistele de specialitate. L-am cunoscut in primavara lui 2006 intr-o librarie din centrul orasului Iasi. Mai bine zis, am intalnit o parte din el, materializata in una dintre cartile sale: „Dragoste si sexualitate”, in care ne vorbeste despre dragoste, libertate, intimitate, comunicare, responsabilitate si, mai ales, sinceritate in raport cu noi insine si cu ceilalti. In virtutea felului autorului de a aborda aceste lucruri, citind cartea, am incercat de nenumarate ori sa-mi imaginez cum arata André Moreau.

Jumatate de an mai tarziu, l-am reintalnit la Bucuresti, unde era oaspete de onoare la o conferinta internationala de psihologie. L-am identificat in multimea de persoane care se inscriau pentru participarea la conferinta. Intuitia mi-a sugerat ca „anume acesta trebuie sa fie André Moreau” – un barbat in varsta, lipsit de fite sau pretentii de „invitat de onoare”, calm, imbracat modest si cu un rucsac mare in spate. Firescul in intruchiparea sa franceza. Peste doua saptamani l-am revazut la Chisinau, fiind invitat, de catre o asociatie autohtona, la un training. Atunci am indraznit sa ma apropii si sa-i solicit un interviu. Din primele momente ale discutiei, mi-am dat seama ca particip la una dintre cele mai simple si firesti comunicari pe care am avut-o in viata si m-am bucurat ca intuitia nu m-a inselat.

– Dle Moreau, in cartea „Dragoste si sexualitate”, vorbiti despre lucruri adevarate, dar greu de acceptat pentru unii dintre noi. Felul dvs. de a vedea lumea presupune experienta si sinceritate, pe care si-ar putea-o permite doar un om care a trecut printr-un lung travaliu de autocunoastere si autoacceptare. La 30 de ani, André Moreau era la fel de liber si curajos ca si acum?

– Pe atunci eram un catolic pur si credincios, consecinta a scolii si colegiului catolic, pe care le absolvisem. Pe la 18 ani, ma gandeam sa ma fac misionar catolic si sa plec in Congo. Aveam o idee puritana despre casatorie si relatii sexuale. M-am insurat la 26 de ani si prima relatie cu o femeie a fost cu sotia-mea. Pana la varsta de 40 de ani, i-am spus numai unei femei: „Te iubesc”.

– Ce v-a facut sa renuntati la acest fel de a fi?

– La un moment dat, am realizat ca viata mea era foarte comoda, dar si supusa. Ma conformasem asteptarilor parintilor, celor ale societatii si ale religiei in raport cu mine, iar aceasta nu mai convenea sentimentelor si necesitatilor mele. Eram fidel bisericii, lui Dumnezeu, sotiei, familiei si uitasem ceva esential – uitasem de mine. Nu-mi mai eram fidel mie insumi si, totodata, observam ca eram atras si de alte femei. M-am gandit ca trebuie sa schimb ceva, ca sa ma respect pe mine si pe ceilalti. Am inceput cu psihanaliza mea, pe la 32–36 ani, insa nu am realizat prea multe. De-abia dupa ce-am descoperit terapia Gestalt, la 40 de ani, am fost capabil sa fac unele schimbari, m-am acceptat mai mult pe mine si m-am simtit mai putin vinovat. Am reusit sa fiu mai sincer cu mine si cu ceilalti. La 51 de ani am divortat, descoperind libertatea pe care nu o acceptasem niciodata pentru mine, fiind pana atunci propriul meu prizonier si detinand constient cheile propriei mele inchisori. Dar nu invinuiesc pe nimeni, caci eu eram responsabil de aceasta.

– Sa inteleg ca acum nu mai credeti in istorii de genul „ei s-au iubit si au trait fericiti pana la adanci batraneti”?

– Este o idee in care am crezut pana la 41 de ani si in care continuu sa cred. Dragostea se poate manifesta in diferite feluri si poate avea durate diferite. Daca protagonistii unei povesti de dragoste doresc sa-si pastreze relatia si pe ei ii unesc nu doar obligatiile, ci si compatibilitatea, interesele comune, aceleasi valori si filozofie a vietii, ei ar putea fi impreuna pana la urma. Reiesind din experienta mea, cred ca e mai corect si mai onest sa-i spui unei persoane: „Astazi, tu esti femeia/barbatul vietii mele!” sau: „Sper sa fim impreuna cat mai mult timp”, decat: „Numai pe tine te voi iubi pana la moarte”. In tinerete, fusesem si eu fidel ultimei formulari, dar timpul m-a facut sa-mi dau seama ca aceasta tine de caracterul efemer al lucrurilor si ca totul se afla in schimbare continua. Asta nu inseamna ca anulez valoarea expresiei „te iubesc”, ci ca vorbesc anume de ceea ce simt in prezent. „Te voi iubi mereu” este o proiectie pentru viitor a unui sentiment prezent, pe care l-am dori sa fie etern. Renuntand la asemenea declaratii, acorzi mai multa atentie iubirii pe care o traiesti in clipa de fata.

– Ce sa facem cu dorinta pe care o simtim in raport cu o alta persoana? Cum se impaca aceasta cu regulile de convietuire in cuplu?

– Dorinta exista intotdeauna. Suntem atrasi de mai multi oameni, pentru ca intalnim persoane deosebite, de care ne putem indragosti. Dar atunci cand am o relatie adevarata cu cineva, cand nutresc sentimente adevarate fata de o persoana concreta, cand simt securitate emotionala in relatia cu celalalt, pot sa ignor foarte usor aceste dorinte. Insa o relatie de conflict, in care se discuta aprins si celalalt nu doreste sau nu poate sa se schimbe, nu este corect si rezonabil sa mai fie mentinuta.

– In practica dvs. de psihoterapeut, probabil ca ati ascultat multe povesti triste de iubire. De unde vin dezamagirile in dragoste?

– Finalurile triste ale relatiilor sentimentale au motive diferite. Una dintre cele mai importante cauze ale acestor esecuri este ca, deseori, ii declaram cuiva dragostea numai pentru ca ne pare ca iubim. Indragostirea este un proces foarte rapid, care apare fara stirea noastra, este ceva ce am construit de mult timp in interiorul nostru, involuntar si inconstient. Totul se intampla de parca am avea in rucsacul nostru diferite masti, pe care le aplicam pe chipurile anumitor persoane si care ne impiedica sa le vedem cu adevarat. Masca „femeii ideale” si a „barbatului ideal” sunt construite, in mintea noastra, inca din copilarie. Din momentul in care o femeie imi prezinta cateva caracteristici majore, mai mult sau mai putin constiente, scot masca cea mai potrivita, i-o aplic pe fata si… ma indragostesc. E „dragostea la prima vedere”, atunci cand ma topesc de iubire si cred ca sunt in relatie intensa cu acea femeie, insa, de fapt, sunt in contact cu propria-mi masca. Atata timp cat o mentin, traiesc cu iluzia si pastrez speranta. Daca nu-mi arunc masca, continuu sa sper pana in momentul in care vad ca toate asteptarile imi sunt inselate si am motive suficiente sa o acuz ca nu corespunde doleantelor mele si, eventual, sa o resping.

– Si ce sa facem cu mastile din rucsac?

– Mastile pot fi de folos. Aspectul pozitiv al acestora e ca va ajuta sa stiti – mai mult sau mai putin – ce cautati sau ce asteptati de la un partener. Aspectul negativ consta in faptul ca aceasta imagine deformata este sursa numeroaselor conflicte in dragoste. Pentru ca dragostea inseamna sa-l eliberam pe celalalt de asteptarile si proiectiile noastre. Trebuie sa-i scoatem masca, sa-l cunoastem cu adevarat, asa cum este, si doar pe urma sa intelegem daca il putem iubi sau nu.

– Cat de eficienta este psihoterapia in conflictele din cupluri?

– In cazul oamenilor care se casatoresc prea tineri, fara a cunoaste bine diferenta dintre a fi indragostit si a iubi, e mai dificil. Acestia, casatorindu-se, cred ca stiu totul, iar mai tarziu – din pacate, prea tarziu -, se indragostesc cu adevarat de altcineva. Este dureros, alteori catastrofal, daca sunt uniti pentru o viata printr-o legatura indisolubila religioasa sau familiala, ori daca nu vor sau nu pot sa se desparta din cauza copiilor pe care-i au impreuna. Daca traiesc si conflicte relationale de alt ordin, atunci le este asigurat iadul pe pamant. In situatia in care, dimpotriva, au fost indragostiti cu adevarat si acum relatia li se subrezeste din cauza conflictelor, o terapie de cuplu le va fi de folos. Uneori, insa, chiar daca am fost indragostiti reciproc, se intampla ca, in urma conflictelor repetate si de nerezolvat, pragul de toleranta sa fie depasit si reindragostirea sa devina imposibila. In acest caz, o separare provizorie si de comun acord le va permite celor doi sa-si vada mai limpede viitorul, chiar si in sensul unei despartiri definitive.

– Exista indicii care vorbesc despre viitorul unei relatii?

– O relatie de dragoste de durata necesita autocunoastere si maturizare psihologica. Este important sa pot renunta la masca si sa gasesc persoana iubita asa cum este ea. Nu neg valoarea dragostei la prima vedere, caci ea nu este doar o simpla iluzie. Ea contine o valoare foarte importanta, o prima etapa de la care poate fi construita iubirea. Dar e necesar sa-l cunoastem pe celalalt o perioada oarecare, ca sa fim siguri ca aceasta atractie se transforma in dragoste adevarata. Daca iubim o persoana si avem cu ea o relatie frumoasa, durabilitatea acesteia, implicit pastrarea dragostei, presupune o munca enorma. Trebuie sa ma fac placut, credibil, dorit, pentru ca celalalt sa ma doreasca asa cum si eu il vreau. Fiindca, nu cred in conceptul de dragoste neconditionata intr-o relatie de cuplu. Aceasta este posibila doar intre parinti si copii. In cuplu, fiecare partener trebuie sa contribuie la relatia pe care o construiesc impreuna. Ca sa mentinem interesul partenerului, trebuie sa muncim mult, sa-l seducem, sa fim amanti si iubiti chiar si dupa ce devenim concubini sau soti. Stiu ca seducerea este adesea inteleasa in mod negativ si subintelege atragerea cuiva in mod irezistibil si abaterea acestuia de la calea cea dreapta. Eu insa vad aici un sens pozitiv, ce provine din latinescul „se ducere” – a atrage spre sine. In primul caz, seducerea inseamna sa fii seducator, in sensul mesajelor ascunse si a manipularii. In al doilea – trebuie doar sa te faci placut si dorit.

La fel, este important sa comunicam cu adevarat si nu doar sa facem schimb de replici. Este foarte important sa-l ascult pe celalalt, si anume sa fiu atent la ceea ce el vrea sa-mi spuna si eu nu pot (sau nu vreau) sa inteleg, fara a-i raspunde cu reprosuri. Mai degraba, trebuie sa-i spunem: „Ajuta-ma cu rabdare, fara sa ma critici, sa inteleg sentimentele tale si ale mele”. Sunt foarte importante, in acest caz, valorile, interesele sau felul de a vedea lumea, pe care le avem amandoi. Crezand in principiul similitudinii cuplurilor fericite, consider ca cei care se aseamana, se aduna. Si, probabil, cel mai important lucru este ca iubirea sa existe in mine pana la intalnirea cu celalalt, sa am dezvoltata capacitatea de a iubi viata si oamenii. In mod obisnuit, consideram ca iubirea apare atunci cand intalnim pe cineva care ne place si de care ne indragostim. Insa daca ea apare doar in acel moment, ma tem ca o sa dispara destul de repede. Reusita unei relatii in doi este adesea urmarea a ceea eu numesc „dragoste pentru o persoana”, punctul de plecare al careia este dragostea pe care o am pentru mine insumi.

– Cat de mare trebuie sa fie dragostea pentru propria-ti persoana in raport cu cea pe care o porti persoanei iubite?

– Dragostea fata de sine, la care ma refer, nu presupune egoism in sensul propriu al acestui cuvant. Trebuie sa ne iubim intr-atat, incat sa ne putem spune: „Ma iubesc, deci exist prin mine insumi, trebuie sa ma ocup de problemele si nevoile mele pentru a putea atinge nivelul de altruism in care exista prezenta si atentie fata de celalalt”. Copii mei au priceput acest lucru foarte bine, numindu-ma „egoistul generos”, desi eu cred ca sunt „egocentricul generos”. Daca ma ocup suficient de mine, acest lucru imi permite sa fiu independent in plan psihologic si in plan material. Iar independenta este foarte importanta si pentru relatia de cuplu, si pentru calitatea vietii, in general. Dependenta de cineva sau de ceva imi pare a fi una dintre sursele principale ale suferintelor psihologice. Daca nu ma iubesc, sunt dependent de dragostea celuilalt, pentru a ma simti iubit sau demn de a fi iubit. Mai mult, nu-l cred pe celalalt cand zice ca ma iubeste. Daca unul dintre parteneri nu este autonom din punct de vedere material, el creeaza o dependenta si, pentru a se simti in siguranta materiala, conteaza pe celalalt. Deseori se intampla ca acestia sa-si caute alti parteneri dependenti, crezand ca impreuna vor fi mai puternici. Din nefericire, mecanismul nu functioneaza practic niciodata si ambii se comporta ca doi schiopi care, sprijinindu-se unul de altul, sfarsesc prin a se termina reciproc.

– Daca dorinta este omniprezenta in viata noastra, cum distingem dragostea de multitudinea de dorinte?

– Actiunea de a face dragoste este un amestec complex al dorintei sexuale egocentrice si dragostei pentru celalalt. Prima este indispensabila la inceputul unei relatii de dragoste, fiind necesara, dar insuficienta pentru a crea o relatie care sa contina si a doua dimensiune, dragostea pentru celalalt. Nu pot sa raman prea mult indragostit de cineva care nu ma atrage si sexual. Dar trebuie sa fim atenti si sa observam ce se intampla dupa ce facem dragoste. Daca nu se intampla nimic in mod repetat, inseamna ca nevoia sexuala este predominanta. In cazul in care cei doi ajung la un consens in aceasta privinta si fac sex numai pentru placere, e minunat. Insa, fiind vorba de o relatie de durata, ambii isi doresc mai mult. Adica dragostea. Daca aceasta exista, ea continua si dupa actul sexual, sub forma de tandrete, dialog, mangaieri, dorinta de a face multe lucruri impreuna. Or, dragostea este ceea ce se intampla dupa ce facem dragoste.

– Si frumusetea, probabil, este un concept ce se preteaza in contextul dragostei, sexualitatii si intimitatii. Ce credeti despre frumusete, cum o definiti?

– Un proverb arab spune ca frumusetea este in ochii privitorului. Din fericire, ea este subiectiva, altminteri am iubi cu totii una si aceeasi persoana. Frumusetea pe care eu o vad si o definesc depinde de modelul pe care l-am interiorizat in mintea mea. Primul meu model au fost statuile grecesti. Pe la 15-20 de ani, eram un bun atlet, campion la acrobatie, fiind pasionat de Grecia antica si femeia ideala trebuia sa se asemene „frumusetii grecesti”. Mai tarziu, am cunoscut o dansatoare americana remarcabila si am inceput sa fiu atras de miscare si gratie. Imi parea ca o femeie frumoasa trebuie sa fie neaparat gratioasa, fiindca aceasta presupune ca poseda o finete a sentimentelor. La 41 de ani, am inceput sa fac Gestalt, invatand sa privesc si sa ating. Respectiv, ma fascinau femeile care aveau curajul sa ma priveasca in ochi. O femeie care ma priveste in ochi imi pare formidabila.

– De care dintre aceste modele va conduceti acum?

– De cel construit intr-o maniera mai constienta – al femeii care poate sa priveasca si sa vorbeasca despre sentimentele ei: „te iubesc” sau: „nu te iubesc”. Astazi, lumea este abordata de imaginile top-modelelor renumite, create de designeri. Dar in ce ma priveste, o femeie care nu vorbeste, nu poate sa ma atraga.

– Ce proiecte aveti pentru viitor?

– Proiectele mele sunt de ordin profesional. Vreau sa vin mai des in Romania, pentru ca am succese aici. In anul acesta, am trei sederi in Romania, iar in anul viitor voi veni de patru ori, pentru a face grupuri de formare in psihoterapie. Mi-ar placea sa traiesc o parte din an in Romania, iar cealalta – in Belgia.

– Ce localitati din Romania va plac mai mult?

– Imi place Timisoara si Iasi. La fel, Sighisoara, care este o localitate foarte frumoasa, insa un pic lipsita de viata. In Franta, bunaoara, asemenea orase medievale sunt pline de viata. Chisinaul il gasesc mai frumos decat altadata. Acum zece ani, am fost invitat aici, la un congres de psihiatrie, si constat ca intre timp s-au facut multe schimbari spre bine.

– Stiu ca ati avut o relatie speciala cu India. Cum v-a aparut interesul pentru aceasta tara?

– Cand aveam 35 de ani, am citit cartea inteleptului indian Krisnamurti, „Se liberer du connu”. Era primul meu contact cu Orientul, care m-a ajutat sa inteleg ca, uneori, obiceiurile sunt ucigatoare. Krisnamurti spune: „Imbatranim atunci cand dam prioritate cunoscutului asupra necunoscutului”. Ramanand atasat obiceiurilor tale, iti faci viata monotona si te plictisesti, iar plictiseala ucide viata. El a descoperit, prin filozofie, acelasi lucru pe care eu l-am descoperit prin psihoterapie.

Mai tarziu, am plecat in India, unde am fost de cinci ori. Am stat la manastiri, am discutat cu calugarii si am facut meditatii cu budistii. Observand un nou fel de a ma privi in interior, mi-am diminuat atasamentul fata de lucrurile terestre. Bunaoara, n-am mers cu masina de 25 de ani. In ziua divortului meu, automobilul mi s-a defectat si mi-am zis ca nu mai am nevoie de el – copiii imi erau deja mari, iar eu locuiam aproape de o gara foarte importanta. Nu aveam bani si nu puteam sa-mi cumpar alt automobil, dar vazand ca ma descurc si asa, am renuntat la masina chiar si atunci cand situatia materiala s-a ameliorat. De fapt, nu mai sunt „atasat” nici de bani. Daca ii am, profit de ei, daca nu – ma descurc fara sa sufar.

– Care a fost itinerarul formarii dvs. profesionale?

– Am invatat la medicina, iar diploma in psihologie am obtinut-o in timpul studiilor. Dupa facultate, cand am infiintat un centru de psihoterapie pentru copiii dificili, am inceput sa fac psihanaliza. De la 38 de ani, am urmat traininguri. de lunga durata in psihodrama, analiza tranzactionala, Gestalt si hipnoza.

– Ati putea practica si alta meserie?

– Nu-mi pot imagina acest lucru. Daca as fi avut alta profesie, trebuia sa fiu la pensie de zece ani. Psihoterapia imi da posibilitatea sa lucrez si sa comunic.

– Din cartile pe care le-ati scris si din felul dvs. de a fi transpare mult optimism. Cum depasiti starile de plictiseala, de cadere psihologica, de depresie?

– Nu ma plictisesc niciodata. Probabil, am mostenit aceasta trasatura de la mama, care era o femeie plina de energie si in continua miscare. Tinea o mica ferma, se ocupa de noi si nu avea nici duminici, nici vacanta. In ultimii ani de viata, cand energia ii mai scazuse, citea, privea televizorul, facea lucruri pentru care nu a avut timp in tinerete. Imi spunea ca nu se plictiseste niciodata si eu sunt ca ea. Ceea ce ma mentine in forma si ma face sa nu ma plictisesc este creativitatea si munca. Tot timpul, sunt interesat de lucruri, de oameni, de viata.

Am avut momente de depresie usoara pe la 15–25 de ani, care erau inerente acelei varste si nu erau intense. Locuiam la o ferma, unde aveam multe activitati care nu-mi permiteau sa stau deprimat. Schimbarile spre optimism au aparut dupa 41 de ani, cand am inceput sa fac Gestalt, la Londra, cand am inceput sa ma privesc in interior, sa ma accept asa cum sunt, sa ma apreciez si sa ma iubesc. Faptul ca am conditionat mai mult optimism in raport cu mine si cu ceilalti m-a ajutat sa devin mai competent si in psihoterapie. Cu Gestalt-ul, in cateva saptamani, am reusit sa schimb mai multe decat in cativa ani de psihanaliza, pe care am facut-o intre 32 si 37 de ani. Experienta era excitanta si fascinanta. Am inceput sa iubesc mai mult, pe mine si pe ceilalti, si-am invatat sa spun foarte usor: „Te iubesc”.

– Ce valoare are pentru dumneavoastra expresia „te iubesc”?

– Cand releva sentimente constiente si reale, cand sunt spuse sincer si expun capacitatea noastra de a iubi cu adevarat, cand nu contin mesaje ascunse sau manipulatorii, aceste cuvinte au o valoare enorma.

„Te iubesc” este un sentiment important care trebuie impartasit. Constat cu tristete ca, deseori, exprimarea afectiunii fata de o persoana pe care o iubim este si ramane atat de dificila. Ma gandesc la numerosi parinti care se tem sa-si manifeste intimitatea si afectiunea in prezenta copiilor. Ma gandesc la indragostitii care se ascund de privirile altora sau, si mai rau, la indragostitul caruia ii este frica sa-si exprime sentimentele. De multe ori, am vrea sa facem acest lucru, insa nu stim cum. Pentru ca n-am fost deprinsi cu exteriorizarea si manifestarea sentimentelor noastre, ne este frica ca vom fi refuzati. Dar pe urma putem sa regretam foarte mult. Prima si ultima data i-am spus mamei mele: „Te iubesc”, cand era pe patul de moarte. Si am inceput sa plangem amandoi. Nu pot sa stiu la ce se gandea ea atunci… De aceea, cand putem intr-adevar sa spunem cuiva ca il iubim, este un moment minunat, privilegiat, si nu trebuie sa ne fie frica de nimic. Te iubesc! Anume pe tine! Ai putea sa fii o femeie, fiul meu, mama mea, fratele meu. As putea sa i-o spun lui Dumnezeu, aproapelui meu, lumii sau mie insumi.

– Dupa toate cautarile dvs. intelectuale, spirituale si profesionale, ce va pare ca este cel mai important lucru in viata?

– Ca sa raspund la aceasta intrebare, voi folosi o regula psihoterapeutica, spunand primul cuvant care imi vine in minte. Si acesta este „dragoste”. Dragostea, in toate formele ei de manifestare. L’amour, toujours l’amour.

Sursa: Autor: Zinaida Bolea
ellenamihaela.blogspot.ro
Loading...

Lasă un răspuns