Durerea noastră provine din negarea dragostei

Am un cuvânt pentru Dumnezeu: realitate. Eu numesc realitatea „Dumnezeu” deoarece ea face regulile. Ea este ceea ce este şi e cât se poate de fizică – e o masă, un scaun, e pantoful din piciorul tău, e părul tău.

Îl iubesc pe Dumnezeu. E atât de clar, atât de solid; e întru totul de încredere. Nu are nevoie de votul nostru în nimic din ceea ce face şi nu are nevoie de părerea sau permisiunea ta. Te poţi încrede în el întru totul.

Ai posibilitatea să ştii că realitatea e bună aşa cum e deoarece atunci când te cerţi cu ea, te confrunţi cu anxietate şi cu frustrare. Orice gând care îţi pricinuieşte stres este un argument în plus în favoarea realităţii.

Toate gândurile sunt variaţiuni pe aceeaşi temă: „Lucrurile ar trebui să fie diferite faţă de modul în care sunt”, „Eu vreau…”, „Am nevoie de …”, „El ar trebui să…”, „Ea nu ar trebui să…” Şi te doare întotdeauna când te iei la harţă cu ceea ce este.

„Ce este” ţine deja de trecut. Trecutul e trecut. S-a întâmplat deja şi nu mai poţi nimic în legătură cu asta. Încearcă să mai negociezi aşa ceva! O alternativă normală ar fi să te întrebi: „Ce pot face de aici încolo?”

Trecutul este un instructor, e benign şi s-a terminat.

Dar atâta timp cât oamenii trăiesc cu un trecut pe care nu îl analizează, ei continuă să trăiască în trecut. Şi este un trecut care, în primul rând, nu s-a întâmplat niciodată. Ei trăiesc povestea lor din trecut. Le lipseşte ceea ce e prezent în momentul de faţă, adică viitorul real. Niciodată nu ştiu ce urmează să se întâmple. Tot ce ştiu cu privire la asta e că va fi ceva bun.

Oamenii îşi petrec întreaga viaţă încercând să schimbe trecutul. Nu se poate face aşa ceva.

A te gândi că trecutul trebuia să arate altfel este o îndeletnicire inutilă şi masochistă. Să compari ceea ce s-a petrecut cu ceea ce crezi că trebuia să se fi întâmplat înseamnă să porţi un război cu Dumnezeu (urechile suportă foarte greu acest lucru, cu precădere atunci când eşti ataşat de conceptele de bine şi rău).

Unii oameni merg până într-acolo încât cred că tristeţea reprezintă un act de loialitate, că, dacă n-ar suferi împreună cu cei pe care îi iubesc, atitudinea lor ar fi una de trădare. Asta e curată nebunie.

Niciun argument din lume nu va putea lăsa nici cea mai mică zgârietură asupra a ceea ce s-a întâmplat deja.

Pentru asta e nevoie de o minte radical deschisă; în absenţa unei minţi deschise, nimic nu va fi suficient pentru a te cruţa de chinul repudierii a ceea ce este.

O minte deschisă este singura cale spre linişte. Atâta timp cât crezi că ştii ce ar trebui şi ce n-ar trebui să se întâmple, nu faci decât să încerci să-l manipulezi pe Dumnezeu. Iar asta e o reţetă sigură a nefericirii.

Realitatea – modul în care aceasta este, exact aşa cum este, în fiecare moment – e întotdeauna benevolentă.

Povestea noastră despre realitate este ceea ce ne tulbură vederea, ascunde ceea ce este adevărat şi ne face să credem că există nedreptate în lume.

Obişnuiesc să spun uneori că vă mutaţi cu totul, departe de realitate, atunci când credeţi că există un temei legitim pentru a suferi. Când crezi că orice suferinţă este întemeiată, devii campion al suferinţei şi o perpetuezi în tine. E o nebunie să crezi că suferinţa e cauzată de ceva din afara minţii.

Related:  Intelegerea impactului pe care il au alegerile noastre

O minte limpede nu suferă. Aşa ceva nu e posibil.

În ce mă priveşte, sunt o iubitoare a realităţii. Îmi place ceea ce este, indiferent cum arată asta. Şi de fiecare dată când realitatea vine spre mine, braţele îmi sunt deschise.

Asta nu înseamnă că oamenii n-ar trebui să sufere.

Ei ar trebui să sufere, întrucât chiar o fac. Dacă te simţi trist sau înspăimântat, dacă eşti anxios sau depresiv, asta e ceea ce trebuie să simţi.

A crede altceva înseamnă a te certa cu realitatea. Dar atunci când te simţi trist, de exemplu, observă că tristeţea ta nu e decât un efect al faptului că ai creditat un gând anterior. Localizează acel gând, pune-l pe hârtie, examinează-l, din iubire pentru adevăr, iar apoi priveşte-l şi din altă parte. Tu eşti cel care ţi-ai pricinuit tristeţea – şi nimeni altcineva – şi tu eşti cel care te poate elibera de ea. Iar asta e o veste foarte bună.

Dacă vrei să fii împlinit, lasă-te înainte golit.

Să fii gol, să te abandonezi, să fii trăit de Tao – toate acestea nu sunt scopuri înalte, care se ating doar după ani de practică spirituală.

Când ajungi cu adevărat în interiorul tău, din dragoste pentru adevăr, şi pui sub semnul întrebării fie şi o singură chestiune ce nu-ţi dă pace, mintea ţi se însănătoşeşte, devine mai deschisă. Şi începi să vezi că în afară nu există lume obiectivă. Totul e proiecţie. Trăieşti dintotdeauna în propria ta poveste despre lume.

Vrem să fim oameni minunaţi şi generoşi, dar când lucrurile nu ies aşa cum vrem, devenim alţii – în numele binelui, desigur.

Când operăm cu mintea, cu aparatul de proiecţie, în cele din urmă începem să trăim într-o stare de claritate şi bunătate. Este posibil să fii binevoitor tot timpul, nu doar atunci când lucrurile îţi ies aşa cum vrei. Acest fapt ne dăruie multă energie, cu care-i putem sluji pe ceilalţi.

Atâta timp cât creditezi un gând negativ în raport cu o persoană („e egoist”, „e arogantă”, „n-ar trebui să facă acest lucru”, „ar trebui să fie aşa şi pe dincolo”), vei proiecta acest gând asupra tuturor – asupra soţului tău, soţiei, părinţilor şi copiilor tăi.

Mai devreme sau mai târziu, dacă nu vei obţine ceea ce vrei de la ei sau dacă aceştia îţi vor ameninţa convingerile sacre, vei impune acest concept asupra lor, până când vei găsi un oarecare ecou. Aceasta nu este o speculaţie. E un fapt. Nu suntem ataşaţi de oameni; suntem ataşaţi de conceptele noastre privindu-i pe oameni.

Atunci când te iubeşti cu adevărat, nu este posibil să concepi faptul că alte persoane nu te iubesc. Îmi place s-o repet: „Când intru într-o cameră, ştiu că toţi cei de-acolo mă iubesc. Doar că nu mă aştept ca toţi să-şi dea seama de asta”.

Când aude această replică, publicul izbucneşte în râs. Oamenii sunt încântaţi să vadă cât e de uşor să te simţi iubit plenar şi constată, chiar dacă numai pentru o clipă, că asta nu depinde de nimeni din afara ta.

Dacă spui că-ţi iubeşti soţul, ce are asta de-a face cu el? Nu faci decât să-i spui cine eşti. Îi povesteşti cât e de chipeş, de fermecător şi atrăgător şi îndrăgeşti povestea ta despre el. Îţi închipui că el e povestea ta. Iar apoi, când nu-ţi dă ceea ce doreşti, s-ar putea să vii cu o altă poveste, despre cât e de meschin, de egoist, despre cât de mult îi place să deţină controlul – dar ce au toate astea de-a face cu el?

Related:  Intra in legatura cu propriul tau subconstient

Dacă soţul îmi spune: „Te ador”, mă gândesc în felul următor: Foarte bine. Îmi place că crede despre mine că sunt ceea ce a visat dintotdeauna. Cât de fericit trebuie să se simtă în legătură cu chestiunea asta! Dacă ar veni vreodată la mine să-mi spună : „Cea mai tristă zi din viaţa mea a fost când ne-am căsătorit”, chiar şi atunci, ce-ar avea asta de-a face cu mine? De data asta, s-ar afla într-un vis trist şi s-ar putea să mă gândesc astfel: Bietul de el, o fi având un coşmar. Sper că se va trezi cât de repede.

Nu e nimic personal. Cum ar putea avea de-a face cu mine? Îl iubesc, iar dacă ceea ce spune despre mine nu e real şi din perspectiva mea, am să-l întreb dacă pot face pentru el.

Dacă pot, o voi face, iar dacă nu mi se pare cinstit, n-o voi face. Îl voi lăsa în povestea lui.

Nimeni nu te va înţelege niciodată. A realiza acest lucru înseamnă libertate. Nimeni nu te va înţelege niciodată – nici măcar o dată, nici măcar uneori.

Chiar în momentele de maximă deschidere, nu putem înţelege decât propria poveste despre cine suntem.

Nu există înţelegere absolută, nu există decât propria înţelegere.

Dacă nu iubeşti o altă persoană, e dureros, pentru că dragostea este chiar sinele tău. Nu te poţi forţa singur s-o faci.

Dar când ajungi să te iubeşti pe sine, îl vei iubi în mod automat şi pe celălalt. Aşa cum nu te poţi forţa să-i iubeşti pe ceilalţi, nu te poţi forţa nici să nu-i iubeşti. Totul nu e decât proiecţia ta.

Atunci când iubeşti cu adevărat pe cineva, un gând de genul „ar trebui să mă iubeşti” nu-ţi poate provoca în interior decât un hohot de râs.

Realizezi cât de arogant sună un astfel de gând? „Nu mă interesează pe cine vrei tu să iubeşti. Trebuie să mă iubeşti pe mine şi o să-mi dau silinţa ca lucrurile să se petreacă astfel.” Aşa ceva e chiar opusul iubirii.

Dacă mă gândesc că soţul meu ar trebui să mă iubească, atunci nu sunt în toate minţile. A cui treabă e pe cine iubeşte el? Asta nu e decât treaba lui, de bună seamă. Tot ce e nevoie să ştiu se află de cealaltă parte: ar trebui să mă iubesc pe mine şi să-l iubesc pe el. N-are decât să iubească el pe oricine doreşte – o va face oricum.

Chestiunea cu cine ar trebui să iubească pe cine mă îndepărtează de conştientizarea faptului că sunt ceea ce caut. Nu e datoria lui să mă iubească – asta ţine de datoria mea.

Nu poţi întreprinde nimic în privinţa iubirii. Tot ce poţi face este s-o laşi să se manifeste.

Iar asta e o experienţă cât se poate de personală, pe care o trăieşti în raport cu altă fiinţă umană.

Related:  Renunţă la bagaje

Poţi să-l îmbrăţişezi, poţi să-l săruţi, poţi să-l faci pachet şi să-l iei acasă la tine, îl poţi dezmierda, poţi să-l hrăneşti, să-i dai bani, să-i dăruieşti propria ta viaţă – şi totuşi nu e vorba de asta.

Dragostea nu e ceva ce se poate demonstra sau dovedi. Este chiar ceea ce eşti tu. Nu este o acţiune, nu se poate „face”, e prea vastă pentru a putea întreprinde ceva în raport cu ea.

Pe măsură ce vă deschideţi spre experienţa iubirii, asta va suprima ceea ce credeaţi că sunteţi. Nu va mai fi loc pentru altceva. Va fi ceva care va mătura totul în cale.

Odată ce te laşi în seama iubirii, pierzi toată acea lume pe care o percepeai. Dragostea nu îngăduie nimic în afară de ea însăşi. Este cât se poate de avidă; trebuie să cuprindă totul; nu va lăsa în urmă nici măcar propria sa umbră.

Şi tot restul se pierde, iar tu eşti ca un copac care-şi lasă frunzele toamna, cu atâta splendoare.

Durerea noastră provine din negarea dragostei. Orice limitare e un act de egoism. Dacă nu ţi-ar fi frică, nu ar exista nici un lucru pe care să nu-l dărui oricui.

Bineînţeles, nu poţi fi generos înainte de momentul potrivit. Dar când te apropii cu înţelegere de gândurile tale, descoperi că nu e nimic de pierdut.

Iar în cele din urmă, nu vei mai întreprinde nicio tentativă de a te ţine la adăpost. A dărui totul devine un privilegiu.

Singura iubire adevărată este cea faţă de tine însuţi.

Sunt căsătorită cu fiinţa mea, iar acest lucru îl proiectez asupra întregii lumi. Te iubesc din toată inima; nu trebuie nici măcar să participi, deci nu există niciun mobil în al meu „te iubesc”.

Nu-i aşa că e minunat? Te pot iubi complet, iar tu să n-ai nimic de-a face cu asta. Nu poţi face nimic care să zădărnicească de trăirea personală pe care o experimentez în raport cu tine.

Când spun: „Te iubesc”, este iubire de sine. Nu e vocea unei persoane: vorbesc de fapt cu mine însămi. Iubirea e atât de absorbită de sine, încât nu mai lasă loc pentru altceva. Trăieşte întotdeauna prin propria sa energie. Nu există mici măcar o moleculă separată de sine.

În lumea aparentă a dualităţii, ceilalţi ne vor vedea ca pe un eu şi un tu, dar în realitate nu e decât unul. Şi nici măcar asta nu e întru totul exact. Sunt de fapt căsătorită cu vocea dinăuntru.

Întreaga căsătorie nu e decât o metaforă pentru această uniune.

Când îmi asum un angajament, o fac de fapt în raport cu adevărul meu propriu, nu un altul, mai presus sau mai prejos. „Îl iei de soţ pe acest bărbat?” „Da. Şi s-ar putea să mă răzgândesc”.

Mai bine de-atât nu se poate. Sunt căsătorită numai cu Dumnezeu – cu realitatea. În acest sens funcţionează angajamentul meu. Nu poate fi în raport cu o anumită persoană. Şi nici soţul meu nu şi-ar dori ca lucrurile să stea altfel.

Câtă vreme nu eşti căsătorit cu adevărul, nu e vorba de nicio uniune reală.

Căsătoreşte-te cu tine şi te vei fi căsătorit cu noi. Noi suntem tu. Iar asta e o glumă de proporţii cosmice.

  • Byron Katie, Stephen Mitchell