Ţi-am spus astăzi că te iubesc?

TOT CE ÎMI ADUC AMINTE

Când tata vorbea cu mine, întotdeauna începea cu „Ţi-am spus astăzi cât de mult te iubesc?”

Sentimentul de dragoste a fost reciproc şi, în ultimii săi ani, pentru că viaţa sa părea vizibil că se afla în ultima fază, am devenit şi mai apropiaţi… dacă se putea aşa ceva.

La vârsta de 82 de ani el era gata să moară, şi eu eram pregătit să-l las să plece de lângă mine, pentru a nu-i mai prelungi suferinţa. Am râs şi am plâns, ne-am ţinut de mâini şi ne-am spus unul altuia cât de mult ne iubim şi am căzut de acord că îi venise sorocul. I-am spus, „Tată, după ce nu vei mai fi, să-mi dai un semn că eşti bine”. A râs de absurditatea cererii mele. Tata nu credea în viaţa după moarte. Nici eu nu pot să spun că eram prea convins, dar trecusem prin mai multe situaţii care m-au făcut să cred că poţi primi nişte semne „de pe lumea cealaltă”.

Tatăl meu şi cu mine eram atât de profund legaţi, încât am simţit atacul de inimă în propriul meu piept în momentul în care a murit. Mai târziu am
jelit la gândul că cei din spital, în înţelepciunea lor sterilă, nu m-au lăsat să-l ţin de mână atunci când şi-a dat ultima răsuflare.

Zi după zi mă rugam să aud ceva de la el, dar nimic nu s-a întâmplat. Noapte după noapte m-am rugat pentru un vis înainte de a adormi. Şi totuşi au trecut patru luni lungi în care nu am auzit şi nu am simţit altceva decât durere pentru pierderea suferită. Mama murise cu cinci ani înainte de boala Alzheimer, şi deşi aveam propriile mele fete, am simţit moartea ei ca un copil
părăsit.

Într-o zi, în timp ce stăteam întins pe o masă de masaj într-o cameră întunecoasă şi liniştită, aşteptând să-mi vină rândul, m-a izbit brusc un dor de tatăl meu. Am început să mă întreb dacă nu cumva fusesem prea exagerat când îi cerusem să-mi dea un semn. Mi-am dat seama că mintea mea este într -o stare hiper-acută. Capul meu era cuprins de o limpezime neobişnuită încât aş fi putut să adun coloane întregi de cifre. Am verificat să văd dacă sunt treaz şi nu visez, şi mi-am dat seama că nu puteam fi mai treaz de atât. Fiecare gând al meu era ca o picătură de apă care pica tulburând suprafaţa perfectă a unui lac, şi m-am minunat de liniştea şi pacea fiecărui moment care trecea. Apoi m-am gândit, „Am încercat să controlez mesajele de pe cealaltă lume. Mă voi opri acum”. Brusc, mi-a apărut în faţă chipul mamei mele, aşa cum arăta el înainte ca boala Alzheimer să-i fure inteligenţa, umanitatea şi 25 de kilograme. Minunatul ei păr argintiu îi înconjura faţa plăcută. Era atât de reală şi atât de aproape, încât am avut
senzaţia că, dacă întind mâna, o s-o ating. Arăta exact cum era ea cu douăzeci de ani în urmă, înainte ca declinul să o copleşească. Puteam chiar simţi aroma de Joy, parfumul ei preferat. Părea să aştepte şi nu spunea nimic. Mă întrebam cum se poate întâmpla aşa ceva, să mă gândesc la tata şi să apară mama, şi în acel moment m-am simţit puţin vinovat că nu mă gândisem şi la ea.

Related:  Fericirea urmează pretutindeni iubirea

I-am spus, „O, Mamă, îmi pare atât de rău că a trebuit să suferi de boala aceea aşa de îngrozitoare”.

Ea atunci şi-a aplecat capul într-o parte, ca să-mi arate că a înţeles ce i-am spus. Apoi a zâmbit – un zâmbet minunat – şi mi-a spus foarte clar „Tot ce îmi aduc aminte este dragostea”. Şi a dispărut.

Am început să tremur într -o cameră devenită rece dintr-o dată, şi am ştiut din acel moment, cu toată puterea sufletului meu, că dragostea pe care o dăm şi o primim este unicul lucru care contează şi de care ne amintim. Suferinţa dispare; dragostea rămâne.

Cuvintele ei sunt cele mai importante cuvinte pe care le-am auzit vreodată, iar acel moment va rămâne pe veci în inima mea.

Încă nu am auzit nimic din partea tatălui meu, dar sunt absolut sigur că într-o zi, când mă voi aştepta mai puţin, el va apărea şi îmi va spune, „Ţi-am spus astăzi că te iubesc?”

  • Bobbie Probstein